Mulţumim, Manni Bender!

Vacanţa de vară a trecut, ca de obicei, anevoios. Tot ce putea să facă pentru a ne agita era să ne ofere cât mai multe zvonuri despre posibile veniri/plecări. Ei bine, nici la capitolul ăsta nu am fost foarte solicitaţi, întrucât venirile au fost stabilite destul de repede, sau chiar de dinainte de vacanţă (Toprak, Dahoud, Zagadou, Philipp). Surprizele au venit în schimb la terminalul “plecări”. Cu toţii speram ca Auba să rămână, dar prea puţini chiar credeam asta. Ei bine, dacă ne luăm după Zorc, odată cu plecarea în China a venit şi confirmarea că Auba nu va pleca în această vară (nu trebuie să o luăm ca pe o informaţie 100% sigură, că o ştim şi pe cea cu “nu vor pleca toţi 3”). Hai să zicem că şi în cazul Ginter luam în calcul un transfer, dar neaşteptata plecare a venit din partea unui jucător care se identifica cu spiritul acestei echipe: Sven “Manni” Bender. Nu numai că m-a luat prin surprindere anunţul că va pleca, dar m-a şi pus un pic pe gânduri. După ce-am citit acea descriere a lui, incredibil de adevărată, am realizat că trebuie să scriu şi eu câteva rânduri: “Bender was ‘Borussia’. A worker in the truest sense of the word, a fighter who was harder on himself than on others. “Iron Manni” embodied values which are increasingly rare in a business which is geared toward maximizing personal profit. (These values are) decency, honesty, character, and loyalty.”
Am pierdut un jucător căruia nu am ce să-i reproşez. Niciodată nu a fost printre vedetele echipei, dar întotdeauna a jucat la maximul capacităţii sale. De la primul până la ultimul meci jucat în tricoul Borussiei, a câştigat aprecierea fanilor. Una la fel de sinceră precum dăruirea sa din teren. Singurele lucruri care-l făceau să nu-şi dea viaţa pe teren erau accidentările sau neintroducerea lui în teren. Odată ajuns acolo, mintea şi sufletul lui îmbrăcau acele culori care făceau parte din viaţa sa: galben şi negru. Iar dacă stau să mă gândesc că mai avea încă ani buni de contract cu noi, la declaraţiile celor din conducere cum că i se va propune o funcţie în cadrul clubului la finalul carierei sau la acea noapte magică de la Munchen, în care Iron Manni a avut o prestaţie memorabilă, îmi vine cu atât mai greu să cred că a plecat.
Sinceritatea şi onestitatea lui nu puteau să nu găsească înţelegere. El vrea să joace. Sunt convins că cei din conducere şi l-ar fi dorit pe mai departe în lot, dar dorinţa lui de a juca nu trebuia stopată de planurile altora. El pleacă fără datorii. Noi suntem cei datori, cu infinite mulţumiri pentru toţi aceşti ani în care a apărat, cu o mândrie mai mare decât oricare altul, culorile clubului. Personal, întotdeauna îmi voi aminti cu nostalgie de acea privire a lui războinică, încruntată, născută dintr-o simplă şi permanentă dorinţă de a-şi depăşi limitele, dar şi de acele zâmbete pure şi neprefăcute, care veneau doar la finalul unor meciuri câştigate. Caracterul său, rar întâlnit în fotbalul actual, îmi va dicta să-l aplaud şi atunci când va juca împotriva noastră. O va face cu acelaşi profesionalism, cu aceeaşi îndârjire şi cu cu aceeaşi dăruire. Şi-a făcut datoria pentru Borussia, poate mai bine ca oricare altul, şi la fel şi-o va face şi pentru noua echipă.
Rând pe rând, jucătorii care se identificau cu spiritul acestei echipe părăsesc clubul. Kehl s-a retras, Kuba şi Bender au plecat. Au mai rămas Schmelle, Weidenfeller şi Piszczek printre “veterani”. I-am putea adăuga lângă ei pe cei doi reveniţi acasă (Şahin şi Kagawa), dar şi pe cel care ne-a refăcut să credem în loialitate (Reus). Ei bine, plecările unor jucători pentru care Borussia Dortmund făcea parte din viaţa lor, precum Kuba sau Bender, reprezintă un indicator clar că marea performanţă ţintită în prezent presupune o desprindere de era nostalgică a fotbalului din ultimii ani. Cei doi nu-şi mai găseau locul în echipă. Cu toţii cerem trofee, cu toţii vrem să stopăm supremaţia bavareză, cu toţii vrem să cântăm “Und schon wieder meister”. Ei bine, acesta e preţul pe care trebuie să-l plătim. Şi trebuie să recunosc că este unul foarte mare. Oare chiar trebuie să cerem acele trofee în detrimentul unor astfel de caractere? Poate că nu… Azi am realizat că golul lăsat de plecarea inimosului Bender nu poate fi umplut cu trofee. Aşa că, am face bine ca toate trofeele ce vor urma, cele pentru care ne îndepărtăm de aceşti adevăraţi borusse, să le dedicăm celor care ne-au făcut să iubim această echipă.