Die Wand
Anul 1979. Noiembrie, 30. Istoria avea să fie scrisă în acea zi. Istoria rock-ului, istoria muzicii, istoria societăţii de atunci şi a celor de după. Mentalităţile aveau să urmeze noi cursuri, iar comportamentele să capete noi dimensiuni. Grupul responsabil de toate aceste lucruri avea numele împrumutat de la doi bluesmani ai anilor 1900, Pink Anderson şi Floyd Council, şi era format din patru domni distinşi, de prin părţile Londrei, care răspundeau la numele de Roger Waters, David Gilmour, Richard Wright şi Nick Mason. Isprava lor se numea The Wall, sau, cum ar spune dortmunder-ul, Die Wand. Albumul, lansat în acea ultimă zi de toamnă, avea să rămână, până în ziua de astăzi şi dincolo de ea, unul dintre cele mai mari monumente cultural-artistice ale lumii în care trăim.
“Jucat” în două acte, între 1980 şi 1981, “Die Wand” a rămas, probabil, cel mai spectaculos concept care a fost pus în scenă vreodată. Muzică şi teatru, filosofie şi psihologie, poezie şi matematică, lumini şi umbre. Toate se contopeau perfect într-un show total. Bineînţeles, succesul a fost răsunător şi a rămas în documentele vremii. Cu toate acestea, însă, din cauza echipamentului extrem de voluminos, turneul nu s-a bucurat de o răspândire foarte extinsă, din cauza lipsei unei logistici suficiente a vremurilor. Doar patru au fost “capitalele” care au găzduit cele 31 de reprezentaţii The Wall, singurele din istoria trupei: Los Angeles, New York, Londra şi… Dortmund.
Între 13 şi 20 februarie 1981, preţ de opt seri consecutive, la Westfalenhallen, Pink Floyd dărâma Zidul şi deschidea minţile a zeci de mii de oameni (foarte interesant este că omul care s-a ocupat de aducerea trupei în Dortmund, promoterul din Germania care le făcuse “intrarea” şi în 1977, tot la Westfalenhallen, se numeşte… Marcel Avram). Astăzi, cronicarii notează:
“
The Wall in Germany… Or… The German Wall
It is quite interesting that Pink Floyd chose Dortmund, Germany to be one of only four cities in the world that would see a live Wall performance. Though the show describes the development of an emotional and psychological wall, at the time of these Dortmund shows, the german people were coping with a physical wall – the Berlin Wall.
The show must have been difficult for the german audience on a number of levels. Again, the death of Pink’s father at the hand of the german army is made clear at the beginning of the show. With the multiple psychological difficulties for Pink clearly developing after this event, blaming the german Nazi’s for Pink’s dysfunctional life is certainly understandable. Gerald Scarfe’s animation sequences during the show only reinforce the destructiveness of war and the Nazis as one of the clear villains of the story.
The Marching Hammers, the Nazi-like arm bands, the morphing of a dove into a menacing german eagle and Pink’s own transformation into a Hitleresque figure during ‘In The Flesh’ are just some examples of this clear portrayal of the german army as evil.
,,
Cele opt reprezentaţii ale londonezilor au lăsat urme adânci în conştiinţa oraşului şi, mai ales, a poporului. Ecoul Zidului răzbate şi acum înăuntrul celor care au fost martorii acelor momente. Pink Floyd, fără Roger Waters, a revenit, în iunie 1988, la Westfalenhallen, cu ocazia turneului mondial de lansare a albumului “A Momentary Lapse Of Reason”, unde au cântat trei seri la rând. Waters, la doi ani distanţă, scria din nou istorie, ducând Zidul la Berlin, în faţa a peste 350.000 de oameni. Antologicul spectacol a avut loc exact pe locul pe unde, nu cu mult timp în urmă, trecea Zidul Berlinului…
Nu ştiu dacă “Die gelbe Wand” are vreo urmă de referinţă la ceea ce s-a întâmplat în februarie ’81 la o staţie de metrou distanţă de Westfalestadion. Am scotocit mult şi nu am reuşit să găsesc indicii care să-mi bucure curiozitatea. Faptele şi poveştile rămân, însă, pe poziţii şi vorbesc mai mult decât ar putea-o face orice cronicar sau istoric. La fel rămâne şi coincidenţa.
Roger Waters aduce în România, la Bucureşti, “Die Wand”. În mod ironic şi paradoxal, minunăţia se va ţine fix în faţa Casei Poporului… Iar noi, împreună cu Roger, ştim asta.