N-am pierdut nimic
Neştiind prea multe despre Bosz în momentul numirii sale, şi văzând că cel mai bun jucător al sezonului anterior a ţinut morţiş să plece după doar un sezon, aşteptările mele pentru acest sezon erau mărunte. La ce să te aştepţi cu antrenor nou, filozofie de joc schimbată radical şi cu câţiva jucători importanţi indisponibili? Dar a venit acel start furibund şi m-am lăsat imediat ispitit. Chiar dacă semnalele din meciurile cu echipe bune (Tottenham, Real) erau destul de limpezi, le-am întors spatele şi am privit numai spre acea ispită căreia nu-i poţi rezista. Şi da, mă refer la acea „ea” cu rotunjimea ei perfectă, acea „ea” pe care atunci când o ţii în mână te simţi mai împlinit ca niciodată. Momentul ridicării acelei „farfurii” deasupra capului, sub o ploaie de confetti aurii, te face să uiţi de tot. Devii capabil să te minţi că echipa joacă cel mai frumos fotbal, că putem bate pe oricine, că toate planetele sunt aşezate ca noi să putem trăi acel moment de suprem extaz.
Ei bine, cam aşa credeam în acea seară ploioasă de la Cluj. Atmosfera era de vis, şi totul părea ca-ntr-o poveste frumoasă, fără de sfârşit. Dar tocmai în acea seară şi-a găsit şi sfârşitul. Planetele aliniate perfect până atunci au început să se înghiontească, fotbalul acela frumos jucat de noi s-a transformat în bambilici, iar plasa porţii noastre, ce suferise o primă penetrare chiar în acea seară, a ajuns să fie extrem de primitoare. În etapa imediat următoare, ajunsesem la un avans de 5 puncte în clasament şi un rânjet de toată frumuseţea s-a instalat pe feţele noastre. Însă, după un „october rain” trist de tot, ne-am trezit cu -3 în clasament, înaintea duelului cu cei care câştigă an de an Bundesliga. Gândindu-ne la felul în care ne apărăm şi, de fapt, la felul cum arată jocul nostru ca un tot, mult aşteptatul Klassiker aducea doar insomnii. Toţi cei cuprinşi, cu sau fără voia noastră, de acel val de euforie, ne-am trezit brusc că nu făcuserăm destule poze cu clasamentul, cel din vremurile bune. Şi da, ne-am trezit din beţia de vise în care eram cufundaţi, cu câteva perechi bune de palme. Optimismul fără limite a fost dat de pământ de un pesimism susţinut cu fapte, tactici şi neputinţă. Poate doar Vlad încă mai susţine că acesta este „anul nostru” (că dacă nici el nu mai crede, atunci suntem pierduţi).
Situaţia de acum e doar neagră, îi lipsește galbenul. Dar înclin să cred că şi acest negru are nuanţe diferite, iar noi trebuie s-o vedem pe cea mai deschisă dintre ele. Au trecut 11 etape, iar noi părem că am pierdut deja lupta pentru titlu. Poate n-o fi aşa, poate că o minune ne este pusă deoparte. Dar adevărul este că niciunul dintre cei responsabili cu grijile acestui club nu a vorbit de titlu. Obiectivul nostru este acelaşi, parcă dintotdeauna: un loc de Champions League. Însă tare aş vrea să cred că şi cei din conducere au visat, ca şi noi, la un titlu. Şi că, la fel ca noi, sunt dezamăgiţi acum.
Meciul cu Bayern venea în cel mai prost moment posibil pentru noi. Bayern era revigorată după un reset cu folos. Plecarea lui Ancelotti și repatrierea lui Heynckes a adus exact ce-și doreau: victorii pe linie. Pe lângă aceste victorii mai trebuie menționat și un golaveraj de invidiat: 15-2. Și dacă ar mai fi încă ceva de menționat, acel ceva ar fi că n-au primit niciun gol în Bundesliga în aceste ultime 4 etape. Total pe dos, veneau și treburile noastre. Exceptând partida din Cupă de la Magdeburg, împotriva unui adversar atât de slab încât i-am dat 5, fără să luăm gol (!), eram fără victorie în ultimele 5 meciuri jucate. Am strâns 3 egaluri și 2 înfrângeri împotriva unor nume care nu sperie pe nimeni: Apoel, Hannover, Frankfurt. Mai mult, am încasat mai mult de două “manite” de goluri (11). Dar peste toate cifrele negre, stă jocul nostru. Un joc care-ți lasă impresia că oricând poți lua gol (și chiar îl și iei), că orice echipă te poate bate. Adică exact opusul acelui optimism specific nouă, cum că putem bate pe oricine.
Despre meci chiar nu am ce vorbi. L-ați văzut cu toții. Nu vreau să dau vina pe niciun jucător și, de fapt, pe nimeni. Nu mă iau nici de Bosz, care a reușit să piardă două meciuri la rând acasă, să nu învingă APOEL în dublă manșă, să piardă fără drept de apel în fața lui Tottenham sau Real, să înșire 4 meciuri la rând în Bundesliga fără victorie, din care 3 pierdute, cu 12 goluri încasate (da, o medie de 3 pe meci!). Nu vreau să dau vina nici pe conducere că l-au adus pe X sau că n-au dat bani pe jucători “cu nume”. Traversăm un moment cu adevărat dificil, cu siguranță cel mai greu de la acel tur de coșmar, din ultimul an al lui Klopp. Dar îl vom depăși.
Și totuși, nu dau vina pe nimeni după acest meci și după această serie neagră? Nu. Știu un lucru: cel mai simplu e să găsești vinovați, dar mult mai greu este să găsești soluții. A, și mai știu un lucru: să plece Bosz. Dar oare am vreo soluție pusă deoparte, care va da randament 100%? Nu. Și poate că nici cei din conducere n-o au, că altfel, îndrăznesc să cred că ar fi apelat la ea. Poate că nu-s cei mai iscusiți și pricepuți la munca asta, dar fără ei acolo, poate că nu ar fi existat acea echipă minunată clădită de Klopp, cea care m-a atras pe mine aici. Eu le sunt recunoscător tuturor celor implicați la acest club, care au făcut ceea ce-au făcut cu pasiune. Fără toate acestea, eu nu eram fanul acestei echipe, nu sufeream după această înfrângere și nu scriam acum aceste rânduri. Iar dacă aș ține morțiș să găsesc un vinovat, acela sunt eu. Pentru că m-am lăsat ispitit și am vrut mai mult decât îmi poate oferi acum echipa.
Am adunat 4 seri de sâmbătă extrem de triste, dar sunt aici, gata să le încasez și pe următoarele. Luna viitoare se împlinesc 108 ani de existență a acestui club, în care echipa a strâns 8 titluri de campioană, adică unul la vreo 13-14 ani. Eu am trăit deja două astfel de bucurii, și am aproape 8 ani vechime. Deci mă pot considera un privilegiat. Nu-mi rămâne decât să aștept următorul titlu. Fie că va veni curând, fie că nu va mai veni, eu voi fi aici. Cu alte cuvinte, nu titlurile m-au atras ci ceea ce-mi transmite această echipă. Iar acel ceva îl simt atât de pur, încât nu-l voi putea păta cu nicio serie de meciuri fără victorie, oricât de lungă ar fi ea.