Dragostea adevărată, dincolo de succes
Jocul nostru nu mai are fervoare. S-a pierdut din acea pasiune a fotbalului jucat pentru suporteri, pentru cei mai înfocaţi suporteri. Criza în care ne-am adâncit a adus cu ea jocul la rezultat – un joc anost, lipsit de atractivitate. Nu mai ştim să dăm buzna în careul advers, iar când ajungem acolo, constatăm că nu mai ştim să dăm gol. Au trecut 10 meciuri oficiale de când nu am mai marcat mai mult de două goluri. Ratăm din orice poziţie, iar în multe cazuri, ratăm şi ocazia de a ajunge în faţa porţii, apelând la soluţii complicate, individualism exagerat, pase greşite, lipsă de luciditate şi creativitate. Jocul nostru suferă şi suferim şi noi pe lângă el. Nemulţumirile sunt în creştere şi-şi găsesc şi o oarecare acoperire. Vara trecută, cei din conducere nu au reuşit să păstreze niciun jucător dintre cei trei problematici. Nu putem da vina pe şefi, atâta timp cât jucătorii nu au mai vrut să continue aici, eventual doar pentru faptul că ne-au tot spus că sigur nu vor pleca toţi trei. Ne-au spus şi că Goetze nu va mai fi adus înapoi, şi nici asta nu s-a întâmplat. La partea cu plecările celor trei nu i-am acuzat de nimic, dar repatrierea ăstuia mi-a afectat serios procentul de simpatie pe care-l alocasem conducerii. Tot ce-am zis în vară s-a adeverit (din păcate) cu vârf şi îndesat. Goetze n-a jucat nimic, dar mai ales, atunci când a fost în teren a dat impresia că ne face un favor că se află acolo. Nu i-am oferit nicio şansă de la început, pentru că ştiam că e lipsit de caracter. Iar el nu a căutat în niciun moment să-mi demonstreze contrariul şi să mă facă să-i uit trecutul. Nu am lăudat nici transferurile lui Rode sau Schurrle, zicând chiar că sunt bani aruncaţi. Nici aici nu am greşit cu nimic, dar măcar aceştia nu aveau istoricul celuilalt.
Ei bine, aceste transferuri sunt şi ele piese dintr-un puzzle nedorit, dar închegat. Tocmai de aceea locul 4 de acum aduce mai multe nemulţumiri decât acel ultim loc din urmă cu câţiva ani. Noile personaje sunt de vină. Klopp era intangibil în rândul fanilor, şi la fel erau şi Kuba, Kehl & Co. Chiar dacă nici atunci jocul nu mai mergea, jucătorii nu mai dădeau randament iar antrenorul părea depăşit de situaţie, criticile nu erau aşa de vehemente ca şi acum. Tuchel aproape că a refuzat din start dialogul cu fanii şi apropierea de aceştia. Totuşi, un antrenor nu trebuie să facă asta neapărat. În schimb, are datoria să menţină şi să hrănească permanent un climat sănătos în sânul echipei. Inevitabila comparaţie cu Klopp reapare în discuţie, asta pentru că, pentru mulţi dintre noi, această poveste în galben-negru s-a conturat în era Klopp. Acesta ar fi preferat mai degrabă să-şi tundă barba decât să-şi certe jucătorii cu orice ocazie. Mai făcea câte-o glumă pe seama unuia sau altuia, dar nu arunca rezultatele proaste în cârca lor. Şi, Doamne, de câte erori individuale aveam atunci parte, meci de meci. Iar jucătorii îl iubeau pentru asta şi pentru tot ce făcea. Îi inspira şi-i făcea să se autodepăşească. Să fim corecţi – Klopp chiar a făcut o echipă întreagă să se autodepăşească. Dacă luăm jucătorii şi-i comparăm cu cei de acum, constatăm că mulţi nu aveau calităţile celor de acum. Pe Schurrle am plătit o valiză de bani şi nu joacă nici un sfert din ce juca Grosskreutz. Poate că şi vârsta a intervenit la Schmele sau Piszczek, aşa că nici ei nu s-au mai ridicat la maximul personal. Goetze, Kagawa şi Şahin nu au fost nici ei readuşi la viaţă, iar tinereţea şi calitatea unor jucători precum Weigl sau Dembele, nu au putut depăşi reuşitele provocate de devotamentul unor “exemplare” mai puţin dotate cu calităţi tehnice, precum Kehl sau Kuba. Ei bine, nu întotdeauna e de-ajuns să joci cu inima, dar nicio bucurie din lume nu poate depăşi bucuria unui fan care-şi vede echipa jucând, în primul rând, cu inima. Cu alte cuvinte, de la autodepăşire am ajuns să vedem mulţi jucători care nu joacă nici măcar la 50% din potenţialul lor (singurul caz fericit a fost transformarea lui Miki). Ori nu sunt motivaţi corespunzător, ori stilul de joc impus de antrenor nu le permite să-şi atingă maximul. Oricum ar fi, antrenorul nu poate fi scos sub nicio formă de pe lista vinovaţilor.
Dar, orice am aduna pe o listă a nemulţumirilor, aceasta nu-şi are rostul. Vremurile se schimbă. Poate că deja ne-am atins maximul de frumuseţe al jocului nostru, în acei ani 2010-2013. Au trecut mulţi ani de atunci, şi foarte multe date legate de acest club s-au schimbat. Degeaba le cerem celor de acum să scuture sticla pentru a ţâşni şampania afară. Sticla de acum pare a fi umplută, pe jumătate, cu apă. Nu ne rămâne decât să sperăm că vor veni ani care să-i depăşească pe ultimii cei mai frumoşi. Şi după marea echipă din 1995-1998 au urmat mulţi ani de chin. Dar, bucuria a revenit peste ani, unii mult mai dificili decât cei de acum.
“Ce e de făcut?” Să acceptăm ce ni se oferă. “Fără critici şi lamentări?” Oare la ce anume ne ajută acestea? Hai să facem un scurt exerciţiu de imaginaţie, în trei paşi.
1. Să zicem că jucătorii sunt cu ochii pe discuţiile de pe acest grup. Ridicăm în vreun fel moralul echipei criticând în stânga şi-n dreapta? Reus şi ceilalţi îşi doresc astfel de fani? Se simt motivaţi în vreun fel de modul în care vedem noi lucrurile? Nu trebuie să-i lăudăm când nu e cazul. Suntem cu toţii de acord că pot mai mult, dar depinde numai de ei şi de antrenor dacă vor da mai mult. Noi avem doar două variante: îi susţinem sau nu. O facem doar la bine sau şi la greu? După cum vedeţi, nu mai avem jucători care să-şi scoată inima din ei pentru culorile acestei echipe. Dar nu noi suntem de vină sau clubul nostru. Din păcate, fotbalul actual a distrus partea lui cea mai frumoasă. Jucătorii emblematici au dispărut de peste tot. Sumele ameţitoare din fotbalul actual au inhibat pasiunea. Aţi mai găsit înlocuitori pe măsura unor nume ca Baresi, Maldini, Totti, Gerrard, Bergomi, Giggs, Scholes sau ai noştri Zorc şi Ricken (asta ca să rostesc doar câteva din numele pe care le-am prins în activitate)? Schmelzer a făcut cel mai slab sezon al său. M-aţi auzit să-l critic vreodată? Nu o voi face niciodată pentru că este căpitanul nostru şi este aici de când se ştie. Nu-i merge jocul, dar ştiu sigur că inima lui e vopsită în culorile noastre. Fotbalul şi-a pierdut romantismul şi a făcut-o ireversibil. Dacă vom înţelege că nu vom mai putea readuce puritatea lui de altădată, îi vom înţelege şi pe actorii de acum (unii dintre ei chiar sunt actori, şi joacă după un anumit scenariu, fără ca motivaţia să vină din suflet). Nu mai vreţi mercenari? Nici eu, dar s-ar putea să rămânem fără jucători. Vreţi mai mult suflet de la ei? Şi eu, dar poate că şi eu aş mai uita de motivaţie când pe card dau buzna câteva milioane de euro. Trăim alte vremuri şi depinde doar de noi dacă ne adaptăm sau nu. Facem prea multe comparaţii cu ere anterioare.
2. Să zicem că însuşi Tuchel apare la noi pe grup. Citeşte şi aşteaptă sfaturi de la noi (a aflat că suntem cei mai buni la aşa ceva). Ia mai întâi la cunoştinţă despre lungul şir de critici. Poate îşi dă seama că avem dreptate pe alocuri, dar tot nu va recunoaşte. Aşa e el. Sfaturi? Păi… să lase experimentele, să jucăm altceva, să nu mai schimbe sistemul de joc, să… nimic concret. A, stai! Să nu-l mai joace pe Durm acolo. Descoperim că partea cu sfaturile utile e mult mai complicată. Ne credem cu toţii antrenori, dar nu suntem. Nu-i iau apărarea, pentru că mi-am pierdut încrederea că ar fi omul potrivit, dar nici nu am altă soluţie pentru moment. E uşor să rostesc un alt nume, dar dacă va fi la fel de util precum Goetze? Am constatat că am epuizat sfaturile (sau că nici n-am avut vreunul), aşa că revin la întrebări cu iz de critică: De ce l-ai jucat pe Ramos în flanc? De ce nu mai dă Auba gol? De ce, de ce? Ne ajută cu ceva şi toate acestea? Nu.
3. Nu a mai rămas altcineva să vină aici, decât duetul Zorc & Watzke. De unde să începem discuţia cu ei? De la transferurile ratate (Goetze, Schurrle, Rode) sau de la faptul că se preocupă în permanenţă de viitorul echipei (Mor, Dembele, Merino, Isak, Guerreiro, etc.)? Nu e totuna să cumperi un procesor sau să “cumperi” o persoană. Da, au greşit în privinţa unor transferuri sau decizii contractuale, dar au făcut-o sperând că fac ce trebuie. Chiar dacă m-au întristat teribil cu repatrierea lui Goetze, sunt conştient că mergem cu toţii înainte şi datorită prezenţei lor acolo.
Păi şi atunci pe cine să mai tragem la răspundere? Dar oare chiar trebuie să facem asta? Oare noi le facem pe toate perfect în jurul nostru? Nu e uşor să susţii o echipă de fotbal pe care o vezi mai mare decât este. Majoritatea am ajuns aici fiind atraşi de ceea ce reprezintă acest club. De la bun început, fiecare a ştiut că Borussia nu e Bayern, şi tocmai de aceea au şi ales Borussia – că nu suntem ca ei.
Am plecat pe acest drum cu promisiunea că-l ducem la capăt. Cu rucsacul pe umeri, şi cu pelerina peste el dacă o fi vreme rea. Cu siguranţă am ajunge mai rapid şi mai comod la destinaţie dacă am face autostopul. Dar de ce să grăbim încheierea celei mai frumoase excursii? O savurăm, punem fiecare moment deoparte, fie că-i unul bun sau mai puţin bun, pentru că oricum timpul zboară mult prea repede.
Marele nostru of vine, mai ales, din Bundesliga. Nu suntem (încă) în acel punct în care să ţinem pasul cu Bayern, să păstrăm pe toată durata sezonului ritmul impus de ei. Ei câştigă şi când nu strălucesc, au şi şansă, au tot ce trebuie să aibă un balaur al fotbalului actual (bine, în momentul de faţă ne chinuim să prindem şi un loc pe podium, nu mai putem vorbi de Bayern). Totuşi, trebuie subliniat că Bundesliga nu mai e acea poveste frumoasă în care apăreau echipe ce puteau lua titlul doar din inerţia unui „hai că putem”, strigat în vestiar de un grup unit. Bayernul actual nu lasă niciun strop de şansă celorlalţi. S-a ajuns atât de rău încât nici nu ştiu ce e mai trist: că nu putem (noi sau alţii) să ţinem pasul cu ei, sau că jalnicii se chinuie să-şi găsească pe careva cu care, cică, să se bată la titlu. Şi nimic nu se va schimba. Bayern nu va mai slăbi ritmul, nu va pierde mai multe puncte, iar singura condiţie ca trofeul să fie cucerit şi de o altă echipă, este ca acea echipă să câştige tot. Să fie mama balaurilor. Şi cum să faci asta în fotbalul actual? Cum ascunzi jucătorii de ochii hapsâni ai celor de la Bayern (în special) şi ai altor oligarhi ai acestui sport, pentru a creşte o astfel de echipă? Noi încercăm să facem o astfel de echipă, dar oare vom reuşi? Slabe şanse… Cel mai probabil Auba va pleca, fiind deja hipnotizat de posibilitatea unui transfer-bombă. Îşi va mai drege atitudinea doar cu gândul că altfel nu va mai fi dorit. Şi la fel se va întâmpla şi cu ceilalţi care-şi vor construi un nume în fotbal. Chiar dacă vom creşte o nouă echipă de aur, nu o vom putea păstra. Avem soarta unei echipe cu suişuri şi coborâşuri şi depinde doar de noi dacă reuşim să ne acceptăm condiţia. Da, cel mai important e să nu uităm ceea ce am ales să susţinem. Ne aflăm într-un nou moment greu, dar asta nu trebuie să ne dezbine ci chiar să ne apropie, asta pentru că Borussia nu a avut întotdeauna binele pus deoparte. Şi nici nu-l caută cu disperare. Ea vrea doar ca fanii să-i fie mereu aproape.