Revelaţia
Haideţi să vă povestesc ceva.
Ajuns acasă după o jumătate de meci, o bere şi o plimbare prin Bucureşti, am început să citesc comentariile de pe forum referitoare la partida de la Mainz. Şi trecând de la o părere la alta, dintr-o dezamăgire în cealaltă, am avut o revelaţie. Vreo trei-patru persoane au spus acelaşi lucru pe care îl simţeam şi eu, dar de care nu eram conştient: a dispărut vraja, fraţilor. Mi-am dat seama, brusc şi definitiv, că de câteva etape, mai mult inconştient, nu mai dau cu pumnul în masă. Nu mai tresar la ocazii şi nu mai aştept cu sufletul la gură meciurile. Nu mai cred şi nu mai sunt implicat emoţional şi mental la nivelul obişnuit. Nu are rost să mă mint că nu este aşa. În dimineaţa meciului, am urmărit ca un dement fiecare minge, fiecare picătură de sudoare, fiecare respiraţie de la Melbourne. Federer l-a bătut pe Nadal într-un meci pe care l-am trăit mai intens decât ultimele 10 jocuri ale Borussiei la un loc, multiplicate cu 100. După asta, chiar spuneam cuiva din fanclub că nici nu mai contează meciul Borussiei. Atât de fericit eram. Mai mult, am ajuns în Halftime şi am plecat la pauză, alături de alţi trei, fără nicio urmă de regret. Ba chiar eliberat cumva de meciul ăla jalnic. Pe drum verificam pe Flashscore toţi patru meciul, ştiind cumva că egalarea va veni. Şi a venit. “Futu-i! Eram sigur!”. Şi atât. În secunda doi am uitat. Ba chiar am râs şi m-am simţit bine după.
Ştiu, nu este un lucru cu care ar trebui să mă mândresc. Mai ştiu şi că tot eu am scris articolul ăsta de la începutul sezonului, care s-a transformat între timp dintr-un editorial drag mie într-un pamflet care mă face să pufnesc ruşinat. Şi mai ştiu ceva. Că Thomas Tuchel este responsabil pentru toate aceste nenorociri. Iar pentru asta, trebuie să plece. Chit că ia UCL.