Corsetul
Vlad scria mai devreme acest text, prin care își exprima oful, pierderea emoției, a pasiunii pentru meciurile Borussiei, și identifica vinovatul. E o opinie pe care o respect, dar în care nu mă regăsesc. Sunt unul din cei 4 cu care a plecat din Half Time. Să nu ne înțelegem greșit, nu am părăsit barul de plictiseală, ci fiindcă ne-a împins ”spiritul civic” spre altceva, mai important în acel moment.
Să revenim însă la situația deloc plăcută în care se află echipa. Avem mai puține puncte decât speram și jocul echipei nu ne place. Nu mai avem parte de niciun ”fotbal șampanie”, de ”gegenpressing” sau ”tiki-taka”, ci de un joc mat, lipsit de pragmatism și sclipire. Totuși mi-e greu să spun că se impune o schimbare radicală, bruscă. Rațiunea mă împiedică, chiar dacă sufletul îmi spune că vreau să o văd pe Borussia din 2011 începând de mâine. E mai degrabă un moment care mă aștept să-i provoace pe șefii acestui club la reflecție și la o autocritică nemțească. Fie dracul cât de negru, o schimbare radicală nu ne-ar ajuta în acest moment. Nu ne e bine, suferim, dar suntem în cărți pentru a ne atinge obiectivul, de-asta consider că ne trebuie continuitate până la finalul sezonului. Noi nu suntem italieni sau balcanici, nu scoatem demiteri din joben. Nu ”dăm un șoc echipei”, ca creditorii Ligii I.
Cât despre propriile trăiri din timpul meciului – recunosc că au suferit o transformare, dar în niciun caz nu s-au stins. Sigur, exultarea a fost înlocuită cu frustrare, în unele momente. Plec acasă bombănind, după 2 beri, și îmi trece greu, a doua zi. Mai schimb vorba în drum spre metrou, mai râd la o glumă, orice, doar să nu-mi scape ”vreo două” despre meci. Nu e un sentiment cu care vreau să devin foarte bun prieten, dar îl accept, face parte din joc. În acest moment mă simt mai apropiat de echipă decât în urmă cu 2-3 ani. Sigur nu e meritul antrenorului sau a unui jucător anume. Probabil că mă ajută fanii, atât cei din Half, cât și ecoul veșnic al tribunelor de pe Westfalenstadion. Dar când trag linie, n-am nicio ezitare să o spun: emoția nu a dispărut, doar că s-a transformat. N-aș da un meci al Borussiei din etapa nuștiucare pe nicio altă competiție sportivă din lume. Voi continua să măcelăresc timpul alocat celorlalți prieteni pentru a ajunge la cârciuma de pe Gabroveni, fiindcă joacă Borussia.
E un moment dificil, greu de interpretat. Era inevitabil, fie că urma să vină anul ăsta sau peste 3 sezoane. Fanii echipelor construite din emoție, nu din plastic, sunt condamnați să îndure. Ăsta ne e destinul, și se va repeta de mai multe ori până vom intra în pământ. Tot ce ne rămâne de făcut e să susținem clubul, de la cel mai netalentat jucător și cel mai necarismatic antrenor până la legende. Nu le vom construi tuturor statui, nu ne vom despărți de toți cu lacrimi în ochi. Când ei vor pleca, noi vom fi tot aici. Până atunci, ei fac parte din istoria plină de viraje bruște a Borussiei. În unele weekend-uri e un chin să vezi un meci cap-coadă al Borussiei. Dar chinul e de fapt pasiune într-un corset.