Un punct câştigat sau două pierdute?
Cred că ar trebui să analizăm mai bine această întrebare. Iar dacă am parcurge cu atenţie o astfel de analiză, cu siguranţă amărăciunea meciului de ieri va fi amortizată. Asta pentru că vom ajunge la concluzia că am câştigat un punct într-o deplasare dificilă. De asemenea, dacă stăm să ne gândim cum am jucat după primirea golului, iar vom spune că am câştigat un punct. Şi atunci, de unde atâta amărăciune? Pentru că ne-am ridicat pretenţiile. Însă, incostanţa din jocul nostru ne aruncă, de la meci la meci, în stări diametral opuse. La începutul sezonului ne gândeam că nu avem şanse la titlu după plecarea celor 3 şi nevoia de timp în vederea integrării celor veniţi. Dar au venit meciuri în care echipa a zburdat şi am descoperit şi un Bayern rămas fără acea aură de invincibilitate. Ne-am vrut din nou acolo sus, şi tocmai de accea orice înfrângere ne-a făcut să căutăm explicaţii, în locuri unde n-ar fi trebuit să punem întrebări. Nu suntem de acord cu unele decizii ale lui Tuchel. Recunosc asta, pentru că şi eu am nemulţumirile mele. Însă aceste nemulţumiri nu-şi au o acoperire fără detaliile pe care le are Tuchel la îndemână. Aşadar, chiar dacă nu-mi convine că joacă X şi nu Y, sunt convins că antrenorul are mai multe argumente pro decât cele contra ale mele.
Terminând-o cu Tuchel, mergem la jucători. Aici treaba e mai simplă. O observaţie de genul „Schmelzer nu e în formă” este mult mai argumentată decât cele legate de planul tactic impus de Tuchel. Nu suntem experţi în a examina calităţile unui jucător, dar putem sesiza lipsa formei sau a atitudinii acestuia. După ce facem şi acest lucru, şi mai constatăm că avem o lipsă acută de formă/calitate la mijlocul terenului, şi că defensiva noastră greşeşte exasperant, meci de meci, nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu acest puţin, care la finalul sezonului s-ar putea traduce cu îndeplinirea obiectivelor. Bun, dar toţi jucătorii lui Frankfurt sau Koln sunt în formă? Şi chiar şi aşa, un Rudnevs în formă maximă n-ar trebui să fie nici la nivelul unui Reus într-un picior. Dubla cu Real aduce şi ea nişte lămuriri aici. După această dublă am rămas cu gândul că am jucat frumos. Ei bine, am făcut asta pentru că adversarul a avut şi el partea lui de „vină”. E mult mai uşor să creezi faze de atac prin spaţii mai aerisite decât împotriva unor echipe construite doar pentru a contracara jocul nostru. Adversarii din Bundesliga şi-au învăţat repede lecţia: nu ne lasă spaţii, şi dau gol la nelipsitele noastre erori defensive.
Despre meciul în sine nu sunt prea multe de spus. După primirea golului totul a mers prost. Tuchel a făcut 3 schimbări forţate de accidentări. Gazdele au căutat, fără scrupule, să ne ţină departe de propriul careu. Au fragmentat jocul precum o echipă aflată la conducere în Liga I, sub ochii unui arbitru permisiv. Fără voia noastră, am intrat într-o gâlceavă perpetuă, soldată cu 26 de faulturi ale gazdelor (o „normalitate” pentru adversarii noştri, semnalată şi de Tuchel în presă), dar şi cu 18 făcute de noi (mult peste ce faultăm noi). Cu alte cuvinte, numai fotbal nu s-a jucat. Prestaţia noastră de după minutul 28 mi-a lăsat şi o cruntă senzaţie de neputinţă, şi m-am mirat la finalul meciului că am găsit forţa să mă bucur cum se cuvine la golul egalizator. Şi bine am făcut! „La rece”, realizez că acel gol a fost unul foarte important pentru noi. O nouă înfrângere ar mai fi legat vreo două perechi de picioare prin lotul nostru, pe când acest punct, obţinut pe final, a avut menirea să ridice privirea alor noştri din pământ. Cât despre cuvântul pe care-l tot auzim, obsesiv, în stânga şi-n dreapta (răbdare), n-ar strica să încercăm să-i înţelegem cât mai repede semnificaţia. Nu de alta, dar vineri vom juca la o echipă şi mai aţoasă (singura neînvinsă din Bundesliga).