That was Anfield. But this is Borussia.
Şi a venit prima înfrângere din 2016… Dar ce înfrângere… A trecut o noapte şi o dimineaţă, dar rana încă sângerează abundent. E acel tip de rană ce nu poate fi tratată de niciun doctor, de niciun medicament, pur şi simplu nu există leac. Poate fi asemănată cu cele din dragoste, dar chiar mai complicată. Acolo găseşti rapid vinovatul. Te întrebi: “De ce oare a plecat?”, “De ce n-am insistat să rămână?”. Tu sau ea, ea sau el. Unul din aceste două personaje, sau chiar amândouă, pot fi învinuite pentru că nu s-a mers mai departe. Totuşi, şi aici se pot găsi uşor vinovaţi, dar numai dacă încerci să-i cauţi. Însă acest fel de iubire, una “cu adevărat adevărată”, nu caută vinovaţi. Cu toţii greşim, însă iubirea adevărată se traduce prin acceptarea şi iertarea oricăror greşeli, mai ales atâta timp cât niciuna nu e voită.
Nu cred că a existat vreun jucător în galben-negru sau vreun membru al staff-ului nostru care să nu-şi fi dorit, de 1.909 de ori mai mult decât oricare fan, această calificare. Aşa e corect să privim lucrurile, şi aşa trebuie să înţelegem de ce nu există vinovaţi reali. Dar n-a fost să fie. Nu am fost mai slabi, nu au fost adversarii mai buni. Dar atunci, ce a fost? A fost un meci cum vezi o dată la mulţi, mulţi ani, şi de obicei implică echipe precum a noastră şi a lor. A fost o noapte de neuitat. Şi nu o spun cu entuziasmul celor care se bucură prin fanclubul nostru că au avut parte de un meci frumos, că nu-i bai că măcar ne-a scos echipa prietenului nostru, etc. Nu. Eu o spun cu tristeţe, cu o amărăciune fără limite. Nu am niciun motiv să fiu entuziasmat. Echipa de suflet pierde un meci ce nu trebuia pierdut, un meci pe care-l pierde poate o dată-n viaţă (nu-mi vine în cap ultimul meci în care am încasat 4 goluri într-o repriză, că de dramatism şi desfăşurarea lui nici nu mai vorbesc). Un meci ce poate avea urmări negative asupra deciziilor ce vor fi luate de unii jucători pe care i-am fi vrut mai departe lângă noi.
Dezamăgit? Poate… Cu toţii ne doream să trecem mai departe, cu toţii ne-am văzut mai departe după 2-0 la pauză şi 3-1 în min. 57. Dar fotbalul ne aduce din când în când aminte şi că e frumos, imprevizibil şi nebun în acelaşi timp. Iar la final, doar una din cele două echipe se poate bucura, iar celeilalte nu-i rămâne decât să aplaude, şi să plângă. Aseară am trăit latura nefericită a unui astfel de episod. Nicio echipă din lumea asta nu e scutită de aşa ceva. Dar sunt şi multe echipe care nu au ocazia vreodată să testeze solidaritatea fanilor săi. Iar fanii multor echipe nu ajung să realizeze ce înseamnă să sufere cu adevărat alături de cei din teren. Şi e absolut firesc, ca în calitate de fan al echipei, să suferi în astfel de momente. Sintagma „la bine şi la greu” nu trebuie înţeleasă greşit. Ne bucurăm alături de ei la bine, şi trăim şi împărtăşim euforia, dar şi suferim alături de ei la greu. Pentru că asta fac şi ei acum, suferă. Dacă pierdeam într-un „normal way”, cu siguranţă durerea era la cote mai reduse. Am urlat de bucurie la 1-0 şi 2-0 şi am făcut turul casei la 3-1 pentru a-mi consuma momentul de fericire, întrucât nu mai puteam urla, pentru a nu trezi restul familiei. Am numărat apoi secundele ce treceau anevoios după 3-3. Mă bucuram când se schimba cifra din dreptul minutelor, dar cu fiecare minut trecut, bătăile inimii treceau un nou prag critic pe care inima şi-l crea automat după depăşirea precedentului. Iar când mingea a intrat pentru a 4-a oară în poarta noastră, s-a înnegrit totul. Nu am mai avut aer, dar parcă nici nu mai aveam nevoie de el. Am avut doar tremur, unul pe care nu-l puteam cotrola, şi care nu m-a lăsat nici să dorm. Am văzut fel de fel de comentarii după terminarea meciului. Atunci am zis doar atât: „Aş scrie ceva, dar îmi tremură mâinile”. Nu era o metaforă, şi nici nu mă feream să spun ceva. Pur şi simplu tremuram. Vor trece zile bune în care nu voi avea altceva în gând. Ei bine, atunci când simţi această durere, când simţi că pământul îţi fuge de sub picioare, realizezi cât de mult înseamnă Borussia pentru tine. Constaţi că, acolo în sufletul tău, are un loc special lângă tot ce ţi-e drag cu adevărat. Nici nu ştiu dacă e de bine sau de rău că a câştigat un astfel de loc. Dar ştiu că nu mai pot da înapoi. Voi merge înainte, luând cu mine, deopotrivă, nopţile magice în care m-am scăldat în marea de bucurie izvorâtă din extazul victoriilor, precum şi această noapte în care m-am înnecat în cel mai întins ocean al amărăciunii…
Acum, tremurul a mai trecut, dar pare a fi rezultatul unui analgezic injectat de tristeţea jucătorilor. Însă, ştiind că nici somnul lor nu a fost mai dulce, încerc să revin la normal, să ridic capul, să-mi îndrept privirea înainte, să strâng cât pot de tare pumnul şi să le transmit şi lor o adiere de afecţiune, un strop de încredere pentru încercările ce vor urma. Tot ei sunt cei care ne vor face să ne bucurăm duminică, miercuri sau pe 21 mai. Sunt ai noştri, iar noi suntem cei care trebuie să le arătăm că nu vor merge singuri pe acest drum.