Ziua în care am arătat ca o echipă mare
O echipă mare câştigă şi când nu străluceşte. Şi cu siguranţă noi n-am strălucit în partida de ieri, având în vedere că am avut cele mai puţine şuturi pe poartă (5) din toate meciurile de pe propriul teren ale acestui sezon. Ne-am chinuit grozav să ajungem la poarta bavarezilor şi-n multe momente din prima repriză nu am reuşit să legăm deloc jocul. Dar asta şi pentru că adversarul ne-a considerat de la bun început o echipă mare şi singura lor grijă a fost să blocheze cu orice preţ jocul nostru. O zicală ce bântuie dintoteauna lumea sportului zice cam aşa: norocul ţine cu cei puternici. Şi putem spune că am avut parte de multă şansă când mingea lobată peste Burki a fost apoi respinsă în ultimul moment de Piszczek (iar dacă Hummels ar fi evoluat pentru o echipă mică, ar fi putut vedea roşu, iar o eventuală echipă mare aflată în ofensivă, ar fi primit penalty). În orice altă zi, acea minge ar fi însemnat gol. Dar ieri a fost o zi specială, pentru că într-o zi normală de-a noastră s-ar fi încheiat 0-1. Arbitrii au intrat şi ei sub vraja „zilei noastre”: centralul a semnalizat un fault la şutul lui Hummels (că numai pasă la portar n-a fost aia), iar apoi dăm gol dintr-o uşoară poziţie de offside a lui Aubameyang. Într-o zi ca oricare alta, Hummels avea în cont un autogol, iar Auba un gol anulat pe motiv de offside. Dar „special day”-ul nostru ne-a adus 3 puncte. Nu e ca şi cum nu le-am fi meritat, însă sunt genul de puncte pe care le câştigă doar o echipă mare.
Problemele noastre au început de dinaintea meciului. Absenţele celor mai buni oameni ai victoriei de la Gladbach (Gundogan şi Reus) aveau menirea să mutileze jocul nostru de creaţie. Tânărul „Rege al Cifrelor”, Weigl, şi-a etalat unele deficienţe în lipsa celui care e responsabil cu pasele „înainte”. Fiind nevoit să paseze şi-n faţă, busola s-a cam defectat, iar câteva pase greşite la rând într-o zonă propice pornirii unor contraatacuri adverse, l-au determinat pe Tuchel să-l schimbe de urgenţă. Şi cum o echipă mare are nevoie şi de un antrenor pe măsură, Tuchel a mai arătat încă o dată că are soluţii de genul celor care i-au lipsit lui Klopp în ultimul sezon. Nu degeaba stăm cel mai bine la capitolul „întoarceri de rezultat”, şi-n plus, găsirea unor soluţii prin care să schimbi în bine un joc care nu funcţionează împotriva echipelor preocupate doar de defensivă îl confirmă pe Tuchel ca omul potrivit pentru noi. Nu putem spune că a fost inspirat din primul minut, întrucât Kagawa şi Ramos au fost ca doi husky răniţi la o lăbuţă, şi deşi erau şi ei desemnaţi să tragă sania galben-neagră, nu aveau abilitatea să o facă. Părerile legate de lotul nostru sunt împărţite printre noi – unii spun că suntem descoperiţi, alţii că tinerii care-l compltează merită să fie acolo. Ieri am descoperit că varianta a 2-a are acoperire: cei 3 oameni care au venit de pe bancă au avut un impact pozitiv şi imediat în jocul nostru. Şi dacă ne gândim la banca săracului Klopp din sezonul trecut, ni se rupe inima. Oricine intra de acolo în teren nu schimba cu nimic jocul. Ieri, Castro, Leitner şi Pulisic au fost varianta strălucitoare a jucătorilor lipsiţi de strălucire înlocuiţi (Kagawa, Ramos şi Weigl). Nu e vorba de nicio critică la adresa vreunui jucător de-al nostru (că doar Januzaj e numai unul), ci doar o observaţie că atunci când un jucător titular are o zi mai slabă (se întâmplă oricui), cel care intră în locul lui joacă mai bine. Iar aici antrenorul are un aport esenţial.
Dar să vorbim şi de gol (goluri), că doar fără ele nu am fi vorbit acum de victorie. Ajuns în pragul disperării după 3 centrări implantate consecutiv de Piszczek în primul om din faţa sa, am răbufnit: „Dai şi tu azi o centrare bună?” Şi a dat. Exceptând micul offside, centrarea de nota 10 a lui Piszczek şi finalizarea de atacant de super-clasă a lui Auba ne-au pus în avantaj. Golul doi a fost o „lucrătură” a noilor intraţi. Auba a ales finalizarea, deşi parcă o pasă pentru un gol la debut al lui Pulisic ar fi fost genială. Puştiul a confirmat (încă o dată) că nu are voie să mai lipsească de pe foaia de joc. Iar un gol care să fi acompaniat fragedul său debut, i-ar fi dat aripi mai ceva ca un bax de RedBull.
Dar rămâne încă ceva de spus despre această victorie de echipă mare obţinută ieri. Tuchel spunea că în unele meciuri trebuie să apreciem şi o victorie murdară. Cum ziceam, în orice altă zi, nu am fi câştigat acest meci. Dar ieri l-am câştigat. Am tot folosit obsesiv două cuvinte: echipă mare. Ţinem neapărat să fim una? Probabil că da. În fotbalul actual nu mai există romantism, loialitatea e arătată mai mult banilor decât cluburilor, iar industria din spatele unor culori trebuie să fie la cel mai înalt nivel pentru a hrăni obiective îndrăzneţe, vise, pasiuni. Nicio echipă mică nu va mai avea ocazia vreodată să câştige Bundesliga în dauna Buyernului. Dacă am fi fost o echipă mare pe tot parcursul sezonului, acum eram lângă ei, nu la 8 puncte în spate. O echipă mare nu pierdea 2 puncte acasă cu Darmstadt cum am făcut-o noi, şi nici nu pierdea la Koln după ce avea avantaj în min. 80. Iar noi am pierdut atât de multe puncte în ultimele sezoane pe motiv că nu suntem o echipă mare încât nu le mai știm numărul. Erorile de arbitraj erau mai tot timpul în defavoarea noastră şi ne costau puncte preţioase. Iar noi ne uitam cum cei mari beneficiau de toate avantajele de echipă mare. Victoria de ieri sunt convins că a adus bucurie în rândul fanilor noştri. Dar poate că sunt foarte puţini cei care, măcar pentru un moment, s-au gândit că n-a fost o victorie de-a noastră. Că n-am câştigat în stilul nostru. Că am primit acel ajutor pe care îl primeau doar alţii (aceeaşi alţii). Ei bine, mie mi-a cam trecut acest gând prin cap. Şi nu cred că sunt singurul, pentru că ştiu din ce material sunt făcuţi fanii Borussiei. Aşadar, eu zic asta: prefer ca rezultatele noastre să ne ridice la statutul de echipă mare, şi nicidecum rezultatele să fie influenţate de acest statut al nostru de echipă mare (în devenire). Şi asta pentru că bucuria provocată de o victorie în stil heavy-metal, acompaniată de orchestra simfonică a dirijorului Tuchel, e cu adevărat unică.