Crunta și dureroasa realitate
Deși speram ca acest meci să fie unul cu o importanță însemnată în lupta pentru detronarea veșnicilor încoronați (sau încornorați?), mintea nu mi-a stat mai deloc la el. Și asta deși venea după o pauză competițională, care altădată mi se părea o eternitate. Singurul lucru liniștitor, după ultimele evoluții (destul de multe la număr), era această pauză. Chiar dacă în ultimele sezoane am fost obișnuiți ca meciurile cu bavarezii din retur să mai conteze doar pentru noi, parcă niciodată nu am fost atât de relaxat înaintea unui “Klassiker”. Cu atât mai puțin aveam de gând să scriu un editorial azi. Însă, “lansarea” noului nostru site mi-a pus “pixul” în mână. Cei care au muncit, pentru ca noul bvb09.ro să fie incredibil de arătos, merită aprecierea și felicitările noastre. Așadar, se impunea ca noul site să plece la drum cu un nou editorial, încă din prima lui zi de după ampla “renovare”.
Ei bine, termenul “renovare”, în diferitele lui forme, a apărut și pe buzele multora dintre noi, în ceea ce privește lotul actual. O concluzie generală se reduce la faptul că unii jucători nu mai au calitatea sau determinarea care să-i recomande pe mai departe în tricoul galben-negru. Pe de altă parte, este nevoie și de aducerea unor jucători care să ridice calitatea jocului. Dar, până la plecarea jucătorilor nemotivați corespunzător și aducerea unor jucători noi, este nevoie de rezolvarea marii noastre probleme: banca tehnică. Însă, niciuna din soluțiile vehiculate prin presă, sau propuse chiar de noi, nu ne aduc, nici măcar teoretic, siguranța că jocul nostru va reveni la fotbalul-șampanie de altădată. Cred că acel fotbal ne lipsește mai mult ca orice foame de rezultate am avea. Acel fotbal care începea furtunos în minutul 1, ca după deschiderea sticlei de șampanie, care curgea spumos pe parcursul celor 90 de minute și care se încheia lăsându-ți un gust savuros, ca după cea mai fină și exclusivistă șampanie din lume.
Dar cum nu puteam găsi, în această seară, o soluție pentru postul de antrenor, singurul lucru pe care-l puteam face era să mai adunăm câteva dovezi pentru a ne convinge cine trebuie să plece și cine trebuie să rămână. Iar un meci cu Bayern este întotdeauna cel mai bun prilej pentru a-ți verifica nivelul maximal al forțelor tale. Din păcate, rezultatul acestei verificări ne-a confirmat faptul că oricine poate pleca de la club. Nimeni nu trebuie păstrat, cu orice preț, în afara acelui băiat care ne-a demonstrat, de fiecare dată, că Dortmund-ul e casa lui. Toți ceilalți par a fi în vizită prin Dortmund, fără să înțeleagă, sau să încerce să înțeleagă, că această echipă face parte din viața celor care trăiesc acolo.
Meciul cu Bayern ne găsea într-o postură ingrată: în spatele dușmanului de moarte în clasament, la o distanță de 4 puncte. Cu alte cuvinte, nici măcar o victorie pe Allianz Arena nu ne ducea în fața vecinilor albaștri. Singura parte bună era că, indiferent de rezultatul meciului nostru, nu eram obligați să asistăm, de la fața locului, la aceeași bucurie răsuflată a ălora după al țâșpelea titlu consecutiv. Contextul nostru actual nu ne era deloc prielnic pentru a spera la ceva pozitiv. Jocul nostru era la pământ și ne lipseau doi oameni de bază: cel mai constant om din defensivă (Toprak) și cel mai motivat și motivant om din lot (Reus). Pe lângă cei doi, mai aveam o întreagă listă de indisponibili, fapt ce ne-a dat mari bătăi de cap în a găsi 7 nume pentru banca de rezerve. Primul 11 a fost unul impus de situație, nu cred că existau alte variante, poate doar în cazul Castro-Weigl, care ulterior s-a dovedit a fi un fel de schimb între Lolek și Bolek. Bavarezii n-au menajat decât un singur nume (Kimmich), în rest au pus în teren tot ce aveau mai bun la dispoziție.
Încă din start, meciul a semănat cu unul de box. Am fost fixați în corzi, de unde ne încasam loviturile ce nu conteneau să vină. Atât de prost am jucat în primul sfert de oră, încât aș fi vrut ca meciul să se termine acolo, fiind mai mult decât mulțumit cu scorul de pe tabelă. La cum mergea jocul, totul prevestea un măcel. Și așa a și fost. Golurile au intrat unul după altul, ajungând la cifra 5 până la pauză, și încă unul apoi, așa de încheiere. Ni s-a predat o adevărată lecție de fotbal. Sau mai bine zis, a fost un duel între fotbalul jucat și cel mimat, cel fentat, practicat de noi.
Din păcate, cam aste ne este valoarea din momentul de față. Azi am văzut 11+3 jucători care au jucat la minimul absolut: zero încredere, zero lucididate. Așa ne-am prezentat după două spătămâni de pauză și fără nicio intenție de menajare pentru un meci viitor, ce urmează să se desfășoare peste 8 zile.
Am văzut erori individuale demne de ligile regionale și lipsă de atitudine și determinare mai ceva ca-n fotbalul autohton. Am văzut jucători incapabili să facă o preluare, să dea o pasă utilă, înainte, înapoi sau în lateral, incapabili să încheie cum trebuie o acțiune de atac. Măcar una… Și toate acestea orchestrate cu o neputință cruntă de pe bancă, începând cu pregătirea tactică a meciului, continuând cu ajustarea lucrurilor din mers și terminând cu lipsa de reacție în materie de schimbări. Sub nicio formă cei intrați nu au schimbat jocul nostru (poate doar Weigl, care a contribuit decisiv la primirea unui gol), dar să ai 0-5 pe tabelă și 11 mâini moarte în teren, iar adversarul să facă a 2-a schimbare înaintea ta, e de-a dreptul stupefiant.
Am ajuns o echipă oarecare, într-un campionat în care prima clasată are o diferență de golaveraj mai mare decât următoarele 4 echipe la un loc. Astfel de momente fac parte din viața unei echipe, atâta timp cât nu te numești Bayern, Real, Barca, sau nu ești patronată de șeici și alți miliardari. Tot ce ne rămâne este gândul că din vară o vom lua de la capăt. Poate cu un lot remaniat serios, sau poate doar speranțele vor porni, încă o dată, de la zero.