În aşteptarea cupei
Au mai rămas doar 4 zile din acest sezon, unul solicitant atât pentru cei direct implicaţi (jucători, antrenori, staff-ul prezent la nivelul gazonului sau în birouri), cât şi pentru toţi cei care susţin echipa. Suntem aproape de finalul unui sezon cu suişuri şi coborâşuri, cu evoluţii diametral opuse de la un meci la altul, cu noi recorduri pozitive sau dezamăgiri trecătoare. Un sezon, cum ar zice cel aflat în faţa şaormeriei, cu de toate. Ba chiar cu mai multe decât era necesar în sânul unei echipe de fotbal (să nu uităm de încercarea grea prin care a trecut echipa înaintea partidei tur cu Monaco).
Deşi pe buzele multora dintre noi s-au regăsit nemulţumiri legate de ceea ce-am văzut în acest sezon, finalul lui are menirea să risipească toate aceste mofturi. La ultimul meci jucat pe Westfalenstadion, în sezonul 2016-2017, am văzut lacrimi, pumni strânşi spre fani, aplauze şi încurajări frenetice, îmbrăţişări pătimaşe. Adică ceea ce poţi vedea numai într-o familie unită. Fiecare nereuşită a acestui sezon a unit şi mai mult echipa. Chiar dacă în ultima perioadă s-a vorbit mai mult de despărţiri decât de această unitate, parcă nicio forţă negativă nu poate răzbi dincolo de ceea ce reprezintă acest club. Nici din exterior, nici din interior. Vor veni oferte năucitoare pentru Auba, care cel mai probabil va pleca.
Interiorul a creat şi el primele tensiuni pe linia Watzke-Tuchel, şi cel mai probabil, cel de-al doilea va pleca şi el. Dacă am sta să analizăm, am realiza că ne confruntăm cu probleme majore: pleacă antrenorul şi golgheterul campionatului, cel care a egalat recordul pentru cele mai multe goluri marcate într-un sezon de Bundesliga (pentru Borussia), vechi de 51 de ani. De asemenea, cu 31 de goluri marcate, Aubameyang devine primul jucător din Bundesliga care a ajuns la această cifră în ultimii 30 de ani. Dar nu stăm să analizăm nimic. Fiecare final de sezon ne aduce un nou moment zero, unul de la care începem să reclădim. Nimic nu se clatină atâta timp cât există această comuniune dintre cei din teren şi cărămizile acelui Zid Galben. Acesta protejează clubul şi filtrează ca fiind irelevant orice atac care ar vrea să afecteze iubirea necondiţionată ce-i este oferită echipei. Este un fel de firewall ce are menirea să menţină şi să întreţină armonia din jurul inimii ce dă viaţă acelui frumos oraş.
Aseară am avut ocazia să vedem că acel Zid nu susţine neapărat o echipă care îl are pe Auba în teren, sau un alt nume mare, care cândva va pleca. Fanii ce compun acel Zid, şi împrejurimile lui, nu susţin nume, ci culori. Ei însă respectă numele care respectă, la rândul lor, aceste culori. Numele de aseară au fost cele ale puştilor de la U19. În România, la astfel de meciuri mai găsim în tribune doar o parte din familiile copiilor din teren. La fel se întâmplă şi pentru copiii Borussiei, doar că ei sunt susţinuţi de cea mai numeroasă familie. Puştii au câştigat încă un titlu, simţind cum e să facă asta în faţa a 33.450 de spectatori (bineînţeles, un nou record pentru un meci ce implică echipe de juniori).
Aşadar, fanii susţin tot ceea ce e legat de această echipă. Ştiu să ofere tinerilor acel imbold necesar pentru depăşirea oricăror bariere. Ştiu cum să-i facă să iubească echipa. Bucuria copiilor a fost fără margini, dar la fel de mare a fost şi bucuria din tribune. După cele văzute aseară, mi-am dat seama că am văzut mai multă bucurie sinceră pentru cucerirea unui titlu la juniori, decât cea de care au avut parte cei care au luat al 5-lea titlu consecutiv în Bundesliga. Nu-mi rămâne decât să recunosc că întotdeauna voi căuta această bucurie sinceră, chiar dacă ea nu vine în urma unor realizări de calibru, decât una pompoasă, fără strop de strălucire interioară. Până la urmă, noi, fanii, nu rămânem cu trofeul cel mare şi strălucitor în vitrina proprie, ci rămânem doar cu aceste bucurii. Depinde doar de noi ce strandarde ne trasăm, pentru a trăi la maxim aceste emoții. Eu m-am bucurat aseară ca un copil de reuşita copiilor care, poate, vor reprezenta cândva viitorul acestui club.
Deseori ne lăsăm duşi de val şi cerem mai mult decât ar fi necesar. Echipa câştigă, dar spunem că am jucat prost. Suntem morocănoşi după o victorie? Da. Aşezarea din teren nu-i aşa cum ne-am dori, anumite nume din teren nu ne plac. Suntem convinşi că deţinem cea mai bună tactică, dar nu suntem întrebaţi despre vastele noastre cunoştinţe. Cei responsabili chiar greşesc necerându-ne sfaturi. Pe undeva, toate acestea pot fi înţelese. E normal să vrem mai mult, să nu ne mulţumim cu puţin.
Dar tocmai aici greşim, pentru că alături de această echipă niciodată nu putem spune că primim puţin. Prea mult plecăm de la gândul că se putea mai mult, mai bine. E greu să înţelegem partea cu atât s-a putut. Nu demult, îi spuneam cuiva că nu întotdeauna trebuie învelit totul în miere. Că există şi întâmplări ale poveştii care trebuiesc tratate ca atare, neîndulcite. Dar, până la urmă, mascota noastră e o albină, aşa că e de înţeles partea cu mierea. Concluzia e una simplă: să ne bucurăm cât mai intens la reuşite şi să încercăm să îndulcim orice nereuşită.
Dacă ar fi să tragem linie, la finalul acestui sezon, considerat de unii ca fiind nereuşit, ce găsim? Să vedem… N-am pierdut niciun meci pe propriul teren, cele 17 meciuri adăugându-se unei serii incredibile de 38 de meciuri fără înfrângere, pe propriul teren, în Bundesliga; un nou record al Champions League în ceea ce priveşte numărul de goluri marcate de o echipă în faza grupelor; un loc pe podium care ne duce în sezonul viitor de Champions League; un sfert de finală în aceeaşi competiţie (care poate ar fi avut o altă soartă dacă se disputa în condiţii normale); şi… marea finală de sâmbătă. Marea finală? Da. Pentru că în aceşti ultimi 5 ani, nu am fost niciodată mai aproape de cucerirea unui trofeu. Ce ne rămâne de făcut? Să ne strângem pentru a putea sărbători împreună. Nucleul principal va fi în Bucureşti, unde e destul de clar că se va stabili un record în ceea ce priveşte numărul de fani BVB din România, adunaţi la un loc. Dar, cu siguranţă fanii noştri se vor aduna şi în alte oraşe, din acelaşi motiv: pentru a sărbători împreună.
Am tot rostit cuvântul sărbătoare, înaintea disputării meciului. Ciudat lucru, asta pentru că eu încep de obicei cu o atitudine pesimistă, tocmai pentru a amplifica bucuria de la final. Acum însă nu am ce amplifica, un trofeu aduce suficientă bucurie ce nu mai necesită amplificări. Imediat după finalul meciului cu Werder din weekend m-a lovit un gând: “Gata! Am luat cupa!”. Nu-mi explic valul de optimism care m-a năpădit, şi nici nu încerc să găsesc explicaţii. Am “reuşit” să încasăm 3 goluri pe propriul teren într-o altă finală, cea pentru locul 3, şi poate că acest lucru ar fi trebuit să mă arunce în cealaltă extremă, dar nicidecum. Am aşteptat până a 2-a zi, să văd dacă trece acest optimism, dar şi duminică era tot acolo. Am zis să mai stau vreo două zile. Tot acolo. Aşa că, treaba e clară: sâmbătă vom sărbători, şi vom începe din timp, pentru a nu fi strânşi cu uşa imediat după meci (a metroului, a taxi-ului, sau alte uşi ce ne-ar izola de sărbătoare). N-a fost un sezon în care toate să meargă de la bine în sus, dar a fost unul frumos şi plin de viaţă. Tocmai de accea finalul trebuie să-i convingă de acest lucru şi pe cei care au o altă părere despre ceea ce înseamnă Borussia Dortmund.