Consumul excesiv de galben-negru dăunează grav vieţii de familist?
Azi mi-e mai bine. Sâmbătă seară am fost foarte afectat de jocul nostru. Îmi tot zic să o las mai uşor, dar se pare că nu reuşesc. Sunt prins într-o cuşcă în care m-am băgat singur, am închis uşa şi am aruncat cheia. Din când în când vine cineva care se oferă să mă ajute să ies de acolo, dar mă trezesc „lătrând” la el în loc să-i accept ajutorul. Sâmbătă a fost ziua mea. Fiul meu trăgea de mine să ieşim afară, dar eu nu şi nu, că trebuie să văd meciul. A ieşit până la urmă cu soţia, iar eu am rămas cu ochii lipiţi de un monitor care-mi transmitea impulsuri negative. Un meci urât de tot de-al nostru nu m-a lăsat să-mi petrec după amiaza zilei de naştere cu familia. Iar apoi toată seara am fost afectat de jocul nostru. De-abia când m-am pus să dorm am realizat că problema a atins punctul critic. Până să adorm, am căutat acea cheie care să mă elibereze din cuşcă, dar nu-i de găsit. Am realizat că nu am ratat niciun meci de aproape 3 ani de zile (în nicio competiţie, şi nici chiar amicale). În acest timp, am pierdut doar o jumătate de oră din repriza secundă a meciului jucat la Hoffe, în mai anul trecut. Eram pentru prima dată naş la un botez. Chiar şi aşa, am stat cuminte la masă, uitându-mă la prima repriză pe telefon. După ceva înghionteli ale naşei, am fost ridicat de la masă, dar eram cu urechea ciulită la vreun zgomot venit din buzunarul unde rula un flashscore nevinovat. Noroc că nu s-a mai întâmplat nimic după pauză. Dar nu-i a bună! Legat de acea zi, mai degrabă îmi vine în minte golul marcat de Volland decât distracţia de la petrecere.
Am ajuns din nou în punctul în care am mai fost cândva, deşi nu credeam că o voi mai face. Până la Borussia, singura echipă de club cu care am ţinut vreodată a fost Jiul Petroşani. Acolo am crescut, iar microbul mi-a fost plantat chiar de tatăl meu, pe când aveam doar 6 ani (cel puţin de-atunci îmi aduc eu aminte). Căpitanul echipei crescuse la două blocuri de al meu, iar vedeta din atac o găseam la băute la două străzi distanţă. Îi susţineam pe ai noştri, iar impactul asupra mea era unul nimicitor. Preferam să iau 4 la şcoală, dar să câştige Jiul. Făceam cele mai extravagante promisiuni, numai să câştige echipa un meci cu Satu Mare, Dej sau Corvinul. Nici nu mai are rost să vorbesc de meciurile cu Craiova sau bucureştenii din prima divizie. Refuzam să plec cu părinţii sau cu prietenii pe undeva, doar ca să fiu prezent pe stadion. Preferam să stau un weekend întreg de unul singur, decât să pierd un meci. După ce-am mai crescut, am început să fiu prezent şi-n deplasări. Cele mai multe oraşe din România le-am vizitat din postura de fan jiulist.
Credeam că toate acestea au murit odată cu stingerea echipei. Dar n-am putut sta fără fotbal văzut pasional şi am început din nou să iubesc. Cum au reuşit aceşti nemţi să mă readucă în acest punct, habar nu am. Pur şi simplu trag totul pe linie moartă pentru a vedea cele 90 de minute. Mă uit la cei din jur şi observ că şi ei îşi fac programul în funcţie de meciurile Borussiei, dacă vor să iau parte la vreun eveniment. Sunt conştienţi că boala mea e netratabilă. Ştiu sigur că-mi iubesc familia mai mult decât orice, dar atunci cum se întâmplă că de fiecare dată are prioritate un meci? Îmi tot zic: „las’ că e doar un meci, dup-aia mă dedic lor 100%”. Dar mai rău e când meciurile se nimersc în momente importante ale vieţii normale, şi mai puţin contează ce fac apoi dacă nu am fost prezent când trebuia. Vineri e ziua soţiei mele. Da, suntem născuţi în aceleaşi zile cu fostul cuplu de fundaşi centrali (eu în 10 ca şi Subotic, iar ea în 16, precum Hummels). Credeţi că voi fi în stare să las meciul şi să ieşim pe undeva? Cum să mă revanşez? Cu o cină romantică de De Ziua Îndrăgostiţilor (turul cu Benfica) sau cu una de 8 martie (returul cu Benfica)? Oare cine a calculat ca în toate aceste zile să joace Borussia, şi mai ales, în toate cele 3 seri în care toată atenţia ar fi trebuit să i-o acord ei? Şi atunci, ce-i de făcut? Singura soluţie ar fi s-o transform în fan BVB. Dar dacă n-am reuşit asta de atâţia ani, ce şanse am acum? Dar cred că până şi fanele Borussiei îşi doresc cu totul altceva în astfel de seri decât acelaşi meci de fotbal…
Mă uit în urmă şi mă înţeleg pe mine, cel din trecut, când susţineam echipa oraşului în care m-am născut şi crescut. Sacrificiile erau mai mici (necăsătorit, fără copil), iar motivaţia era la maxim. Dar, realizez că m-am întors acolo, deşi acum nu mai sunt un copil, iar priorităţile ar trebui să fie altele. Totuşi, înclin să cred că nu sunt singurul în această situaţie. Însă, sâmbătă seara am realizat că n-ar strica s-o las mai uşor. Problema e că eu ori mă implic 100%, ori deloc. Nu ştiu cum e aia s-o las mai uşor… Şi, cel mai probabil, după pauza de iarnă voi fi ca un drogat rămas fără materie primă, şi voi sta şi cu capul în jos, dacă altfel nu voi putea vedea primul meci.
Ei sunt cei care au de suferit de pe urma pasiunii mele. Dar ei mă înţeleg. Sau… ea mă înţelege, că juniorul e prea mic să priceapă nebunia mea.