Am pierdut o legendă, dar (poate) am câştigat o mare echipă. Danke Aki!
Dorinţă, pasiune, încredere, determinare, concentrare, şi lista poate continua. Ei bine, nu ai cum să învingi Bayernul fără să le ai pe toate acestea. Noi le-am avut, iar acestea au compensat lipsa unui joc dominant şi extrem de convingător. Nu poţi îngrămădi acest monstru în propria jumătate pe toată durata unei partide. Am făcut-o atât cât a trebuit. Tuchel a jucat exact ce trebuia în faţa Bayernului. Totuşi, suntem datori să observăm cât de importante sunt cele mai mici detalii la un asemenea nivel. Meciul de aseară a fost câştigat, dar, la fel de bine, putea fi pierdut, lucru ce ar fi adus un nou val de critici la adresa lui Tuchel. Ei bine, aseară a dat coroana cu spini pe cea cu lauri. Această coroană cu lauri a trecut, rând pe rând, pe la fiecare jucător, fiind aplaudaţi cum se cuvine la finalul partidei. Dar, dacă am adus vorba de aplauze, cu toţii am observat că acestea au răsunat mai tare înainte de startul partidei decât la celebrarea victoriei de după ultimul fluier. Meciul a început cu un minut de reculegere în memoria unei legende a acestui club, Alfred „Aki” Schmidt. A câştigat două titluri de campion (1957, 1963), o cupă (1965) şi Cupa Cupelor din sezonul următor (1966). Publicul prezent pe Signal Iduna Park i-a dedicat un „You’ll never walk alone” pe măsura realizărilor sale pentru Borussia Dortmud. Jucătorii au aplaudat după minutul de reculegere, şi au ţinut să-i ofere o victorie de rămas bun. Aceştia au fost conduşi din teren de un căpitan extrem de motivat şi, mai ales, motivant. Chiar dacă a revenit după o accidentare şi nici forma nu s-a îmbunătăţit substanţial, prezenţa căpitanului în teren a fost una benefică. Sokratis este un mare luptător, dar Schmelzer ne-a demonstrat încă o dată cât de mult contează calităţile lui de lider în rândul jucătorilor.
Afişarea primului 11 ne-a adus din nou bătăi de cap în privinţa stabilirii poziţiilor jucătorilor în teren. Dar, cu scurgerea fiecărui minut, nu ne mai interesa cine şi unde joacă, ci realizam că victoria este în mâinile noastre. Chiar dacă nu a dat gol cum s-a prezis cu insistenţă, Goetze a oferit (pe lângă o evoluţie bună), pasa decisivă la singurul gol al partidei. A fost chiar primul lui „punct” în acest sezon de Bundesliga, şi faptul că a venit tocmai acum, şterge din nereuşitele etapelor anterioare. Şi mai îmbucurător este că pasa care ne-a adus nouă 3 puncte şi zero ălora, a fost „lucrată” de cei mai controversaţi jucători galben-negri din ultimii ani. Goetze a pasat printre picioarele lui Hummels, iar fostul căpitan a intrat imediat în ochiul critic al marii „familii” bavareze. Matthaus a fost unul dintre cei nemulţumiţi de evoluţia lui Hummels, dar a îndreptat atacul în altă direcţie, criticându-l pentru prezenţa acestuia în vestiarul nostru, înainte de startul partidei. Poate o fi ajuns acolo din obişnuinţă, sau poate a vrut să le transmită ceva foştilor colegi. Sătul să tot piardă cu Borussia împotriva lui Bayern, Hummels a ales să testeze şi din cealaltă parte problema, şi să vadă cum e să piardă cu Bayern în faţa Borussiei. Ei bine, i-a ieşit din prima (sărim peste Supercupă). Să o ţină tot aşa, iar când va fi sătul să tot piardă cu noi, să facă bine să se lase de fotbal, că înapoi nu va mai fi primit (eh, nu).
După startul foarte bun de meci, încet-încet am cedat posesia. Se pare că această posesie prelungită nu-i vine prea bine lui Ancelotti, şi probabil de aici şi tactica aleasă de Tuchel. Deşi au adus în dese rânduri mingea în careul nostru, nu au reuşit s-o trimită decât de 3 ori pe spaţiul porţii lui Burki. Siguranţa acestuia şi exactitatea scutului din faţa sa, format din Sokratis, Bartra şi Ginter, au scos la iveală un Bayern neputincios, şi predispus la erori. Una dintre acestea i-a oferit şansa unei duble lui Auba, dar nu ştiu care din noi se aştepta să marcheze singur cu portarul. Nu-i stă în caracter, aşa că nu-l forţăm să facă ce nu-i place. Mi-a fost frică de faptul că acea ratare se va întoarce împotriva noastră, dar nimic nu se putea întoarce împotriva noastră ieri seară. A fost seara noastră, de la liniştea de dinaintea meciului, provocată de o mare pierdere pentru suflarea galben-neagră, la gălăgia de bucurie din final. Poate că trecerea în nefiinţă a marelui Aki, înseamnă naşterea unei noi mari echipe, care să câştige noi titluri de campioană şi trofee europene. Doar lovindu-l pe cel mai tare poţi spera că într-o zi vei ajunge cel mai bun. Am arătat că nu nu este frică să lovim, iar tinereţea purtătorilor de mănuşi ne fac să credem că pumnul va rămâne ridicat şi vom lovi de câte ori va fi nevoie până vom pune adversarul la podea. Nu avem nevoie de K.O., victoria la puncte este la fel de frumoasă.
Alaltăieri seară am luat 3 puncte, dar odată cu ele ne-am recăpătat încrederea în forţele proprii. Dintre toţi, Tuchel avea cea mai mare nevoie de această victorie. Personal, m-am pregătit pentru un deznodământ nefericit. Poate şi de aceea, această victorie mi-a adus o bucurie nemărginită. Nu am votat la „omul meciului” dintr-un singur motiv: nu am avut opţiunea „toată echipa”. Echipa s-a comportat ca un tot unitar, iar jucătorii şi-au unit forţele pentru a obţine victoria. Am ajuns pe podium, suntem în grafic, iar de-acum, mai puternici şi mai încrezători. Am jucat pe alocuri ca o echipă mică, dar am făcut un pas mare spre a deveni o mare echipă.