Pentru noi, suporterii
Rândurile de mai jos nu sunt despre Borussia, Rapid sau orice alt club. Sunt despre fiecare dintre noi şi condiţia noastră de suporteri. Dedic articolul tuturor forumiştilor, bloggerilor, analiştilor de tastatură şi microbiştilor în general, mai puţin bunicului meu.
Îmi aduc aminte cu plăcere de prima mea vizită pe un stadion serios. Aveam 8 ani, iar bunicul m-a dus pe Giuleşti. Se juca Rapid-Dinamo, meci cu mare greutate pentru clasament şi pentru poliţia prezentă în cartier. Aveam bilete la tribuna I şi am stat mai aproape de sectorul oaspeţilor decât de sufletul petrecerii vişinii, dar asta nu m-a deranjat. Dorind să-i arăt bunicului că pot fi şi eu rapidist cum e el, întorceam privirea teatral ori de câte ori îmi apărea în faţa ochilor roşul galeriei dinamoviste. S-a terminat 1-4 atunci. „Pătatul”, cum îi spune bunicul, ne-a aruncat prosopul. Ca la box, da, la propriu. Mă rog… Ideea este că, dacă îmi aduc aminte ceva foarte clar din ziua aia, acel lucru este bucuria de la golul nostru. Şumudică l-a dat. Şumi-gol, idolul tribunelor. Ăla adevăratul, nene, nu pamfletarul de astăzi. Doamne, ce extaz pe mine! Nu că ar fi contat golul ăla (care a venit la 0-3 mi se pare), dar la finalul sezonului nici înfrângerea nu s-a mai pus. Rapiduleţul avea să câştige al doilea titlu din istorie, iar eu eram în culmea fericirii. Lângă bunicul, bineînţeles. Nu îl scăpam din ochi. Chiar dacă la vârsta aia nu realizam exact ce se întâmplă, ştiu că tare mândru mai eram. Dacă ar fi existat un Campionat Mondial al Mândriei în acel an, cu siguranţă că luam coroniţa.
Anii au trecut. Bunicul a mai îmbătrânit puţin, eu am crescut, iar Rapidul… În fine. Nu despre o anumită echipă vreau să discut aici. Nici măcar despre fotbal, să ştiţi. În schimb, vreau să mă refer puţin la bunicul, la mine, la tine, la noi toţi.
Simt că lucrurile nu mai sunt la fel ca altădată. Fie ceva lipseşte, fie altceva este prea mult. Voi spuneţi că lipseşte fotbalul de odinioară, că farmecul a dispărut, că sunt prea mulţi bani în joc şi alte asemenea. Şi rezonez perfect cu ideea. „Against modern football” repetăm obsesiv în peluze, puburi şi pe Facebook. Dar să ştiţi că este posibil să greşim şi noi pe undeva.
Urmăresc tot ce se întâmplă în jurul clubului pe care îl iubesc. Ştiri, analize, zvonuri, declaraţii… all inclusive, cum ar zice românul. Este normal să fiu la curent cu lucrurile care mă interesează şi care pot influenţa într-o oarecare măsură performanţele echipei din teren. Ba chiar îmi place să dezbat, să provoc la dialog, că doar de-aia vă scriu aici, nu? Cu toate acestea, însă, nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc la modul serios despre tactica antrenorului, despre deciziile tehnice şi administrative din cadrul clubului, sau despre „a fi sau a nu fi” în perioada de mercatto. „Dacă e, e, face parte din spectacol”, încerc să îmi spun mereu. Fix aşa cum nici la un film nu mă interesează distribuţia şi modul în care cheltuieşte producătorul banii. Prefer pur şi simplu povestea, nu procesul de redactare a scenariului, salariile actorilor sau volumul încasărilor.
Am constatat că, pe măsură ce înaintăm în vârstă şi lăsăm în urmă lumea aceea simplă dar captivantă a copilăriei, avem tendinţa de a privi echipa favorită ca pe o afacere, nu ca pe un basm. Da, fraţilor, nu exagerez cu nimic. Ştiţi ce facem noi? Aruncăm volumele lui Hans Christian Andersen şi le înlocuim cu manuale de educaţie antreprenorială:
“Ce-i aia să ne ridicăm de pe scaun la un dribling între trei adversari, domne, ai înnebunit? Hai să ne aducem aminte că nefericitul a comis-o de patru ori campionatul ăsta şi că o amărâtă de fentă făcută într-un meci cu nişte desculţi nu ne aduce înapoi cele 6 puncte pierdute”;
“Şi acum ce-oi vrea, să le ridic statui că au bătut lanterna campionatului!? Hahaha. Erau obligaţi să o facă, pe ăia îi bat toţi, oricum”;
“Să mă îmbăt de fericire că am luat Cupa? Mai degrabă o fac de nervi, că iar am terminat la 15 puncte după nemernicii ăia”;
“Pleacă X şi să mă bucur că vine Y? Nu, prietene, stai în banca ta. Pe postul ăla Z ar fi fost mult mai potrivit. Plus că era şi mai ieftin. Nu înţeleg ce este în capul conducerii”.
Cu alte cuvinte, am ajuns să iubim cu creierul, nu cu inima, lucru profund nerecomandat într-o relaţie care are pretenţia de a fi serioasă. Vedem totul mecanic. Cifrele ne-au luat minţile. Declaraţiile pre şi post meciuri au devenit mai interesante decât jocul în sine. Abia aşteptăm să ne dăm cu părerea despre cel mai bun şi cel mai prost de pe teren. Practic, suntem incapabili să rezonăm cu jocul de fotbal şi cu emoţia transmisă de acesta şi tocmai de aceea am ajuns să ne bucurăm la reuşite nu pentru că am dat gol pur şi simplu, ci pentru că, prin acel gol, “la anul avem şansa să evoluăm în UCL!!!”. Uauuuu!!! SO FUCKING COOL!!!.
Trăim într-o lume greşită. Fotbalul modern există numai în noi înşine. Dacă am fi putut să rămânem copii puţin mai mult, atât cât să învăţăm să ne bucurăm cu adevărat de echipa favorită, nu am fi ajuns în postura de a analiza fiecare declaraţie a lui X, diferenţa de puncte dintre noi şi ceilalţi în ultimii ani, numărul transferurilor ratate sau eficienţa departamentului de marketing al clubului în ceea ce priveşte încasările. Fraţilor, este absurd. Echipa este lângă noi, săptămână de săptămână îşi dezvăluie sufletul nouă, celor ce o iubim. Priviţi-i pe băieţi în iarbă şi (re)învăţaţi să le admiraţi culorile de pe piept înaintea sponsorului tehnic de pe mânecă sau a zerourilor de pe fluturaşul de salariu.
La 8 ani, pe Giuleşti, nu ştiam încă echipa Rapidului, nu ştiam antrenorul, habar nu aveam de patron, de istorie sau de salariul căpitanului. Tot ce ştiam era numele echipei şi vişiniul acela superb, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur ca un dement la golul ăla amărât, care în economia meciului a fost nimic, dar pentru mine a fost totul. Ah, da, şi mai ştiam de bunicul, fireşte. Şi apropo! Să ştiţi că bunicul nu are internet, nu dezbate pe forumuri şi încă se bucură de Rapid ca un copil.