Logo
My Journal
Blog

Timeline

Blog

Egalul preferat unei înfrângeri. Dar victoria?

A mai trecut un episod din Clasicul fotbalului german. Aşa e denumit de ceva vreme duelul dintre Borussia Dortmund şi Bayern Munchen în presa din întreaga lume, iar explicaţia e una simplă, oferită chiar de Pep în conferinţa de presă de după meci: “Dacă n-ar fi existat Bayern, BVB ar fi campioana Germaniei. Dacă n-ar fi existat BVB, Bayern ar fi câştigat deja titlul de campioană.” Borussia e singura echipă care în ultimii ani a avut ceva de spus în faţa acestei maşinării de fotbal bavareze. Dar anii ce au urmat titlurilor din 2011-2012 nu au fost cu prea multe realizări pentru noi în ceea ce priveşte acest duel. Deşi am fost într-o oarecare apropiere, am privit câteodată neputincioşi cum titlurile se duc într-o singură direcţie (3 la număr). Am pierdut cum am pierdut finalele de pe Wembley şi Olympiastadion, iar alte trofee preţioase s-au dus şi ele în aceeaşi direcţie. Culmea, singura bucurie majoră în cazul Bayern a venit tocmai în cel mai slab sezon al nostru din aceşti ani – eliminarea lor din ediţia trecută a Cupei Germaniei, în semifinala jucată chiar pe Allianz Arena (nu aduc în discuţie acele Supercupe – un fel de amicale mai serioase de dinaintea sezonului).

Ieri seară am avut şansa să ne apropiem şi mai mult de acest balaur. Dar ne-a lipsit tocmai cavalerul pe cal alb care ar fi trebuit să aplice lovitura decisivă. În materie de alb, l-am avut doar pe “îngerul păzitor” Burki în poartă. Ei bine, acesta a şi fost votat cel mai bun jucător al nostru, fapt ce spune deja prea multe despre “reuşitele” noastre din acest meci. Se speculează că partida ar fi avut un real succes pe mapamond, şi sunt convins că acele multe milioane de ochi ar fi vrut să vadă altceva decât un 0-0. Meciul a început bine, iar intensitatea cu care se juca te ducea cu gândul la Playstation. Dar totul era de fapt în mâinile celor ce butonau consolele celor două echipe. Intensitatea a început treptat să scadă, iar meciul a redevenit unul normal de fotbal, unul în care organizarea tactică a celor doi antrenori a răzbit dincolo de orice inspiraţie de moment a valoroşilor jucători din teren. Admirator declarat al lui Guardiola, Tuchel a încercat să repare marile erori din tur. Şi putem spune că a reuşit: să nu iei gol de la Bayern este o mare realizare în ziua de azi. Însă marea problemă a fost că Tuchel încă nu ştie ce să facă împotriva lui Guardiola, caz în care trebuie să ne mulţumim că măcar a ştiut ce nu mai trebuie să facă. Legat de acest aspect, nu ne rămâne decât să sperăm că după ce a învăţat să se apere împotriva lui (oarecum), va învăţa şi cum să-l învingă, într-o eventuală finală la Berlin. În schimb, Guardiola a ştiut exact ce vrea de la acest meci – să nu ne lase să ne apropiem de poarta lui. A studiat jocul nostru de posesie cu acea linie de 3 fundaşi centrali şi ne-a sufocat construcţia cu un pressing extrem de agresiv. Aproape orice tentativă de-a nostră de a construi în acea zonă avea ca rezultat trimiterea mingii la portar sau degajări forţate, urmate apoi de pierderea posesiei. Fără o construcţie începută de acolo, “aspiratorul nostru de mingi” de la mijlocul terenului era scos din uz. Iar fără clarviziunea acestuia şi pasele sale, oamenii din faţă erau ca nişte copii care au ieşit să se joace la soare după multe zile ploioase. Neobişnuiţi cu lumina puternică de afară, aceştia şi-au dat cu stângu-n dreptul sau cel puţin au demonstrat că în aceste zile ploioase ale carierei lor au uitat complet de zilele însorite în care zburdau pe teren. Reus a făcut cel mai slab meci al său în galben-negru, lucru pe care-l realiza şi el în momentul schimbării. Privirea lui pierdută de pe bancă ducea la aceeaşi întrebare care i-a ascuns de ceva vreme zâmbetul angelic: “Ce se întâmplă cu mine?” Dar să ştii că nu eşti singurul care-şi pune această întrebare, Marco. Cu toţii ne dorim să-l readucem la viaţă pe acel Reus care plutea pe teren, acel Reus pentru care numărai pe degetele unei mâini nereuşitele tehnice dintr-un sezon, acel Reus care găsea întotdeauna pasa sau soluţia perfectă. Dar din păcate, doar tu Marco îl poţi readuce la viaţă. Sprijinul nostru îl vei avea întodeauna. Mutându-ne pe cealaltă bandă a atacului nostru, descoperim că “decarul” nostru pare un fel de Messi când are mingea la picior. Dar aseară, aproape de fiecare dată când pleca mingea de lângă el, parcă vroia să ne spună: “Eu nu sunt Messi, sunt Miki.” Iar principalul nostru om de gol a fost şi el foarte palid când ne gândim la “super-eroul” de altădată. A avut câteva ocazii bune din care un super-atacant ar fi marcat măcar o dată.

În aceste condiţii, oare am fi putut să cerem o victorie? Fără niciun dubiu, Bayern a fost superioară. Dar nu invincibilă. Statutul de echipă superioară i l-am conturat şi noi prin jocul nostru. Ei au făcut exact ceea ce se impunea, noi suntem cei care nu am făcut acest lucru. Guardiola a pregătit meciul pornind de la ceea ce-l interesa: să nu ia gol. Un 0-0 îi venea la fel de bine precum o victorie, sau precum celebra lui vestă. Noi suntem cei care am judecat greşit acest meci, dorind acelaşi lucru: să nu luăm gol. Şi ce dacă luam gol? Ce anume pierdeam ? Un nou meci cu Bayern? 5 sau 8 puncte în spatele lor reprezintă acelaşi lucru – ieşirea din lupta pentru titlu şi trezirea din cel mai frumos vis. Tuchel trebuia să forţeze cu orice preţ victoria. O a 2-a înfrângere consecutivă a bavarezilor, şi mai ales în faţa noastră, ar fi provocat un scurtcircuit în tabăra acestora. Cu antrenorul în ultimele luni de contract şi cu un avans liniştitor redus la doar 2 puncte într-o săptămână, am fi avut premisele necesare unei schimbări dramatice de situaţie (că doar ne este cunoscută îngâmfarea lor). Nu am putut mai mult? Dar oare de ce n-am încercat? Ia să fi renunţat Tuchel prin minutul 65 la unul din cei 5 fundaşi şi să fi operat schimbări ofensive, nu credeţi că Guardiola ar fi dat şi el măcar o jumătate de pas înapoi? De ce n-am încercat să împingem jocul către poarta lor (cu toate riscurile posibile), exploatând astfel punctul lor vulnerabil? Am preferat să-i lăsăm să-şi facă jocul lor în voie.

12834604_1321283487897087_2115380905_n
Oare de ce am ales eu să fiu fanul acestei echipe? Tocmai pentru ceea ce reprezintă ea în lumea fotbalului: o echipă ce joacă pentru fani. Dar aseară am simţit o mare dezamăgire. M-am simţit uitat, abandonat şi confuz. Tuchel nu a încercat să schimbe cu nimic un meci care mergea încă de prin minutul 60 spre un 0-0. Nu a încercat să forţeze victoria într-un meci în care doar victoria ar fi contat, asumându-şi orice risc. La final am realizat că mi-aş fi dorit să primim gol la una din numeroasele ocazii clare ale ălora (Muller, Costa, Vidal…), că poate atunci vedeam o altă Borussie, şi anume acea echipă pentru care mi-am vopsit inima şi viaţa în galben-negru. Până la urmă, planul defensiv al lui Tuchel a dat roade – nu am luat gol. Dar asta s-a întâmplat şi cu multă şansă. Ei bine, tocmai de această şansă trebuia să ne agăţăm. N-a fost seara cea mai bună a bavarezilor la finalizare. Încercând să-i atacăm însemna să ne expunem unor contra-atacuri foarte periculoase. Păi ce putea fi mai periculos decât un Costa plecat singur de la mijlocul terenului? E destul de clar că ei au fost ocoliţi de şansă, şi atunci e şi mai trist că noi ne-am refuzat-o pe a noastră, care poate era pusă deoparte. Şi da, sunt realist că era foarte greu să punem presiune pe acest Bayern. Dar măcar dacă am fi încercat… eu aş fi fost acum cu inima împăcată. Preferam o înfrângere în care arătam că am vrut să câştigăm. Preferam un egal în care eram conduşi şi am luptat să-l obţinem. Dar nu pot accepta un egal fără valoare. E normal să preferi din când în când un egal când acesta te ajută la ceva. E anormal însă să nu forţezi victoria atunci când doar aceasta te poate ajuta, iar înfrângerea nu-ţi poate face mai mult rău decât egalul.

Părerile sunt împărţite, iar o bună parte a fanilor BVB îmbrăţişează acest egal pentru că a fost obţinut în faţa Bayernului. Şi că dacă am fi riscat o victorie am fi luat multe goluri iar moralul nostru era la pământ. Oare acel 1-5 din tur nu ar fi trebuit să fie demoralizator? Curios că au urmat apoi 7 victorii consecutive pentru noi. Măcar după acele finale pierdute în faţa lui Bayern, m-am simţit cum ar trebui să se simtă un suporter după o înfrângere a echipei sale – furios, nedreptăţit, solidar cu cauza jucătorilor din teren care au făcut tot ce-au putut să câştige. Aseară însă am fost dezamăgit şi pur şi simplu nu m-am regăsit printre cei implicaţi în acest meci. Nu-mi rămâne decât să sper la o victorie cât mai dulce joi, care să-mi şteargă acest gust amar…

0 comments