suporteri 1

Drumul de la glorie la faliment și înapoi

Când ai 16 ani, fiecare luni este cea mai urâtă zi din viața ta. 14 martie 2005 a fost o zi de luni, iar tânărul Mats Hummels stătea  într-o sală de clasă din Munchen, fără chef și energie, gata să înfrunte o nouă săptămână la școală. Privea pe fereastră la vremea mohorâtă de afară și se gândea, inevitabil, la Reutlingen. Chiar dacă echipa lui, Bayern Munchen U17, nu avea meci cu SSV Reutlingen în acea săptămână, prea puțin conta. Puștiul pur și simplu nu și-i putea scoate din minte pe cei care, dintr-un motiv sau altul, erau călăii echipei lui meci după meci.

Mats nu prea avea habar că, în timp ce el își făcea griji pentru echipa rivală din sudul Germaniei, Borussia Dortmund trecea prin cea mai mare criză din istoria clubului. Cu toate că citise câte ceva prin presa locală cu privire la dificultățile Borussiei, nu părea să fie foarte preocupat de asta. În primul rând, nu avea nimic de-a face cu clubul. Apoi, multe cluburi se confruntă cu datorii uriașe în fișele contabile, dar asta nu le oprește cu nimic din a-și continua activitatea. Spre exemplu, Real Madrid. Sute de milioane trecute cu roșu în contabilitatea clubului și nimănui nu i-a păsat vreodată. Atunci de ce să se îngrijoreze tânărul Mats?

În tot acest timp, la aproximativ 400 de kilometri în nord-vest, Jurgen Klopp, 38 de ani, se pregătea pentru o săptămână festivă. Klopp antrena FSV Mainz 05, un club care se afla la doar două zile distanță de sărbătorirea centenarului, un eveniment care urma să fie organizat la Teatrul din Mainz.

În orice caz, la momentul respectiv promițătorul tehnician era mai mult preocupat de meciul pe care îl avusese la Werder Bremen cu doar două zile în urmă. După fluierul final, a zbughit-o ca un bezmetic pe gazon și s-a aruncat în brațele portarului său, care tocmai ce asigurase un meci nul, extrem de prețios pentru Mainz în lupta împotriva retrogradării. Apoi s-au întors la Mainz, după un drum de șapte ore cu autocarul printr-un viscol teribil. De asemenea, Klopp nu era foarte preocupat de situația Borussiei Dortmund. Auzise despre problemele de acolo, dar nu cunoștea foarte multe detalii și, la fel ca Mats Hummels, se gândea că nu poate fi nimic chiar atât de serios. La vremea aceea, Borussia Dortmund era un club mare, ba poate chiar foarte mare, care părea că a luat niște decizii pripite la nivel administrativ. Aceste lucruri se întâmplă peste tot, nu?

În timp ce Klopp era preocupat de meciurile echipei sale și de buna-dispoziție de la centenarul clubului, un bărbat pe la 30 și un pic de ani, pe numele său Jens Volke, a început să se întrebe ce s-ar putea întâmpla dacă o situație, care era deja extrem de serioasă, s-ar transforma într-una de-a dreptul dramatică. Volke stătea în aeroportul din Dusseldorf, la două ore și jumătate de condus nord-vest de Mainz, și se holba la o clădire hidoasă și ieftină de oțel.

Înăuntrul acelei clădiri, 444 de oameni adunați din toată țara, care nu se mai întâlniseră niciodată până atunci, stăteau pe scaune de plastic și ascultau neîncrezători la ceea ce reprezentanții Borussiei Dortmund încercau să le explice. Afară, cu frigul în oase, Volke și alte nouă sau zece persoane tremurau și deveneau din ce în ce mai agitate. Clubul îi rugase pe suporteri să nu meargă la Dusseldorf, pentru a nu pune presiune pe acei 444 de bărbați și femei (nu poți ști niciodată cum reacționează oamenii aflați sub presiunea mulțimii, corect?). Dar Volke nu a putut sta deoparte. A trebuit să fie acolo. Nu exista nicio șansă ca el să își petreacă ziua de luni la birou.

Daniel Lorcher, pe de altă parte, nu prea avea de ales. 14 martie 2005 era prima lui zi de muncă la noul job, și își făcea de lucru în birourile unei companii de asigurări la 60 de mile est de Dusseldorf, în Dortmund. Tânărul de 19 ani s-a născut într-un orășelde lângă Stuttgart, locul de baștină al lui Jurgen Klopp. Dar Daniel a crescut în spiritul Borussiei Dortmund și este un foarte devotat suporter al clubului. Atât de devotat, încât s-a mutat în Dortmund pentru a scăpa de deplasările bilunare din micuțul oraș șvab până în regiunea Ruhr.

– Îmi pare rău, dar nu îți putem permite să asculți radio sau orice altceva de genul ăsta. Acestea erau vorbele șefului către noul său angajat, în momentul în care acesta își lua în primire biroul. Daniel a încuviințat cu o mișcare a capului.

– Dar știi ceva?, continuă managerul, voi asculta eu știrile la radio. Și, imediat ce apar vești, vin și te anunț.

– Foarte drăguț din partea dumneavoastră. Vă mulțumesc!

– Ei bine, știu cât de mult înseamnă asta pentru tine.

Daniel scrisese în scrisoarea de intenție trimisă la compania de asigurări că își dorește să trăiască și să muncească în Dortmund pentru că Borussia era viața lui. Acum, nu numai că se întâlnea cu o foarte frumoasă fată din Dortmund și trăia într-un cochet apartament din oraș, dar reușise să își găsească și un loc de muncă, lucru deloc ușor într-o regiune care se confrunta cu cea mai ridicată rată a șomajului din vestul Germaniei. Cu toate astea, tânărul Daniel Lorcher nu era pe deplin fericit. Până la urmă, exista posibilitatea ca acea zi de luni să se transforme în cea mai urâtă zi din viața lui.


La șase ani și o lună distanță de acea dimineață geroasă, Daniel Lorcher stă în fața unui pub din Dortmund, la doar 10 minute de stadion. Este o splendidă duminică, însorită și călduroasă, iar Borussia va întâlni SC Freiburg peste doar trei ore. Daniel ar trebui să fie emoționat din două motive. În primul rând, acest meci ar putea fi crucial în lupta pentru titlu. Dortmund, liderul clasamentului, are cinci puncte avans față de Leverkusen. Ar putea părea un avantaj liniștitor, de vreme ce Bayer urmează să joace la Munchen în aceeași zi. Dar avansul Borussiei fusese de 12 puncte cu numai câteva etape înainte. Acesta s-a evaporat rapid după o serie de cinci victorii consecutive ale ”farmaciștilor”. Dacă își vor continua seria, iar Dortmund va ceda în fața lui Freiburg, diferența va rămâne de doar două puncte, cu patru meciuri rămase de disputat din sezon.

Al doilea motiv pentru care Daniel ar trebui să fie neliniștit este acela că el nu este un fan obișnuit. El nu obișnuiește să urmărească meciurile ca un suporter normal. Când Borussia are meci acasă, Daniel nici măcar nu privește spre gazon, ci spre cea mai cunoscută peluză din fotbalul german, Sudtribune. Timp de 90 de minute, el privește spre cei 25.000 de oameni, care reacționează în funcție de gesturile pe care le face el. Daniel este asemenea unui dirijor, care este responsabil de prestația de pe scenă tot atât de mult precum sunt muzicienii și compozitorul. Suficiente motive pentru a te emoționa până în măduva oaselor. Dar Daniel nu este nici pe departe emoționat. Este mult prea ocupat pentru astfel de lucruri.

”Până începe meciul”, spune el după ce încheie o nouă conversație telefonică, ”bateria telefonului meu este complet descărcată”.

Sunt nenumărate lucruri de organizat și de pus la punct. Cine cară cutiile cu revistele care urmează să fie distribuite? Unde vor fi vândute cele 5000 de tricouri imprimate? Când va trebui să apară Daniel la televiziunea clubului să vorbească despre campania menținerii prețurilor la bilete la un nivel decent? Și unde se va întâlni cu cei doi interpreți de hip-hop care au creat un CD cu ajutorul The Unity?

The Unity este cel mai mare și mai cunoscut grup de ultrași din Dortmund, având(cu) un număr de 300 de membri. Ultrașii nu ar trebui să fie confundați cu huliganii sau cu membrii fan-cluburilor obișnuite. Ei sunt acele grupuri de suporteri cunoscute pentru spectacolul audio-vizual din tribune, care răspund de regulă la indicațiile unui lider. Liderii sunt acei oameni cu megafoane și microfoane pe care îi vezi la televizor din când în când, cățărați pe schele improvizate, cu spatele la terenul de fotbal. Oameni precum Daniel.

Unul dintre cântecele preferate de Daniel în această perioadă urmează ritmul genericului unui vechi și cunoscut serial de televiziune, Pippi Longstocking. Acesta întreabă: ”Wer wird Deutscher Meister?” –cine va fi campioana Germaniei?- iar răspunsul apare inevitabil: Borussia BVB!

– Când am cântat prima dată despre câștigarea titlului în acest sezon, era de așteptat să fie amuzant, să ne distrăm, spune Daniel cu un zâmbet în colțul gurii. De fapt, am avut o discuție despre acest lucru, continuă tânărul, deoarece unii dintre noi erau temători că acesta va pune presiune pe umerii echipei noastre neexperimentate. Într-un final am hotărât să o facem și să apelăm la repertoriul galeriei  anilor 1990, când majoritatea dintre noi eram copii. Am făcut-o ironic, pentru că trebuia să fii chiar nebun să crezi că Borussia poate emite pretenții la titlul de campioană.

În timp ce Daniel își consumă o nouă conversație telefonică, Jens Volke se apropie de el, ca și când ar avea ceva important de discutat. Jens nu este un membru al The Unity, sau, mai precis, nu mai este unul. Este un angajat al Borussiei Dortmund. El se ocupă de relația clubului cu fanii. Dacă stai în preajma lui Jens în orice zi a săptămânii, poți auzi că primește apeluri de la fan-cluburi din toată țara, sau chiar de la poliție, care vrea să știe câți suporteri ai Borussiei vor face deplasarea alături de echipă la următorul meci de afară. Aproape 20.000 sunt așteptați să însoțească echipa la Monchengladbach, peste o săptămână, iar numerele de genul acesta au darul de a-i îngrijora pe ofițerii de poliție. Dar, în această duminică, Jens este liber. El nu are de lucru și, bineînțeles, va fi prezent la meci.

– În ultima vreme, mă gândesc des la acea zi de martie din urmă cu șase ani, spune el. În acele condiții, nu am fi îndrăznit să visăm la ceea ce se întâmplă acum. Am fi fost fericiți dacă am mai fi participat în Cupa UEFA măcar o dată. Chiar dacă lucrurile vor merge prost de această dată, tot ne vom bucura de o participare în UEFA Champions League sezonul viitor. Dar dacă vor merge bine, vom câștiga titlul. Este incredibil. Total de necrezut.

Cineva, care se află la câțiva pași înaintea noastră, ridică mână și face un gest precum un comandant de cavalerie într-un western vechi. Încet, membrii The Unity încep să se miște înspre stadion. Este, în mod oficial, denumit Signal Iduna Park, după o companie de asigurări. Dar ultrașii îl numesc încă Westfalenstadion, pentru același motiv pentru care niciunul dintre ei nu poartă tricoul echipei sau orice alt accesoriu de la magazinul oficial al clubului. Un alt lucru care îi deosebește pe ultrași de restul fanilor este acela că ei se opun vehement multiplelor aspecte ale comercializării fenomenului. În septembrie anul trecut, au mers atât de departe încât au boicotat derby-ul de la Schalke – Revierderby! – pentru a protesta împotriva majorării prețului la bilete.

Întrebarea care se pune, dacă fotbalul rămâne un joc al oamenilor sau este doar o afacere, rareori este privită cu ochi buni în Dortmund. Cu două săptămâni înainte de jocul cu Freiburg, de 1 aprilie, aproximativ 150 de oameni au asistat la o dezbatere în muzeul clubului, între reprezentanți ai fanilor și mediul academic. Aceasta avea ca subiect principal fenomenul ultras. În timpul discuției, un academician din Berlin a spus că fanii trebuie să își reconsidere atitudinea anti- politică comercială, întrucât, într-o societate capitalistă, fotbalul va fi întotdeauna o activitate comercială. Apoi, un fan vechi al clubului, care a luat cuvântul, le-a reamintit ultrașilor aflați în public: ”Borussia a fost unul dintre primele cluburi comerciale. Noi chiar avem o lungă tradiție în această privință”.

În acel moment, un tânăr aflat la câteva rânduri distanță de pupitru, purtând o șapcă de baseball neagră, fără niciun fel de logo, a exclamat: ”Chiar asta este și nenorocita de idee, omule! Uite unde ne-a adus asta!”.


Borussia Dortmund a fost primul club german care a câștigat un trofeu european. În 1966, echipa a învins puternica și favorita formație Liverpool la Glasgow, pe Hampden Park, pentru a cuceri Cupa Cupelor. A fost cea mai mare zi din istoria clubului până la acea dată, dar, de asemenea, a marcat și finalul primei epoci de aur a clubului, care a durat aproximativ zece ani. Regiunea Ruhr, unde se găsește Dortmund, puternic industrializată, s-a confruntat cu o serioasă criză a mineritului, pentru ca, la sfârșitul anilor 1960, criza globală a industriei oțelului să lovească puternic și să distrugă zeci de mii de locuri de muncă.

Cam în aceeași perioadă, orașul Dortmund a fost lovit puternic din nou: pentru mulți ani, Dortmund a fost capitala europeană a berii. Un singur oraș din întreaga lume, Milwaukee, producea mai multă bere decât orașul din Ruhr. Dar, una după alta, berăriile s-au închis sau au fost înghițite de corporații-gigant. Situația a avut un impact psihologic extrem de puternic asupra oamenilor din oraș, deoarece berăriile erau unul dintre elementele principale care alcătuiau identitatea Dortmundului.

Perioada neagră a Dortmundului, de pe gazon și din afara lui, a durat aproape două decenii. În acest timp orașul s-a reinventat, încetul cu încetul, și a devenit un centru important al companiilor din domeniul bancar și cel al asigurărilor. În același timp, clubul de fotbal și-a stabilizat situația financiară și a început să reconstruiască. În 1986, Gerd Niebaum, un avocat din oraș, a fost ales președintele Borussiei. Trei ani mai târziu, echipa a surprins prin câștigarea Cupei Germaniei și Niebaum a reușit să aducă la club un extrem de talentat manager, pe numele său Michael Meier. Alți doi ani mai târziu, în 1991, Niebaum și Meier au semnat cu un antrenor din Elveția, de care foarte puțini suporteri ai Borussiei știau. De fapt, mulți fani au crezut că noul antrenor este elvețian. Dar nu era. Ottmar Hitzfeld era german.

Acești trei oameni au reprezentat fundația celei de-a doua epoci de aur din istoria clubului. De asemenea, doi dintre ei au reprezentat fundația pentru prăbușirea clubului, dar despre asta vorbim mai târziu. La acea dată, totul mergea perfect la club, chiar și atunci când mergea prost.

Anii următori, Borussia a semnat cu o duzină de jucători cunoscuți, printre care Matthias Sammer, Karl-Heinz Riedle, Cesar, Moller, Jorg Heinrich și Paulo Sousa. Rezultatul? Clubul care cu numai un deceniu în urmă se zbătea la retrogradare, a câștigat două titluri de campioană, în 1997 a învins pe Juventus, la Munchen,  în finala Ligii Campionilor, iar apoi, câteva luni mai târziu, avea să triumfe în Cupa Intercontinentală. Borussia era, la propriu, în vârful fotbalului mondial. Dar provocarea cea mai mare era să se mențină acolo.

La mai puțin de un an după ce Borussia a câștigat Cupa Intercontinentală, Federația Germană de Fotbal  (DFB) a decis să facă o schimbare fundamentală în legile sale. Până la acea dată, numai organizațiile publice, non-profit, aveau dreptul să se implice în fenomenul fotbalistic. Asta însemna că niciun club german nu putea fi deținut de o entitate privată. Odată cu noua regulă, cluburilor li s-a permis să își transforme diviziile de fotbal în companii și să emită acțiuni, atât timp cât 50+1 dintre acțiuni rămân în posesia vechiului club.

Majoritatea cluburilor germane au profitat de noua regulă și s-au transformat în companii, dar numai unul a ales să se listeze public și să emită acțiuni: Borussia. În octombrie 2000, Dortmund a vândut 13 milioane de acțiuni, la un preț de 11 euro fiecare, și a obținut fabuloasa sumă de 140 de milioane de euro. Niebaum a promis atunci că va investi banii în ”Steine und Beine” (pietre și picioare), adică în infrastructură și în aducerea de jucători. Westfalenstadion a fost extins, iar capacitatea acestuia a depășit 80.000 de locuri. Borussia și-a lansat atunci propria revistă lunară, de lux, și a creat o multitudine de companii mai mici, de la agenție de turism, până la o firmă de internet. La un moment dat, clubul a rupt până și contractul cu Nike și a început să producă echipament sportiv sub brandul goool.de, ceea ce însemna că, efectiv, Borussia nu mai depindea de nimeni.

Aceste lucruri au stat la temelia ”pietrelor”. ”Picioarele” au apărut odată cu brazilianul Marco Amoroso, venit de la Parma pentru 25 de milioane de euro, sumă ce reprezenta recordul de transfer al campionatului german, cehii Tomas Rosicky și Jan Koller, sau internaționalul german Torsten Frings. Sub noul antrenor, Matthias Sammer, această echipă a triumfat în Bundesliga în 2002 și a pierdut finala Cupei UEFA din Rotterdam, împotriva lui Feyenoord.

Borussia a ajuns în acea finală după ce a învins în semifinale, acasă, pe AC Milan cu 4-0. Marco Amoroso a reușit atunci un hat-trick în prima repriză a meciului. A fost unul dintre cele mai bune meciuri ale clubului în întreaga sa istorie. Atmosfera incredibilă de pe stadion, creată de fani, și performanța fantastică a echipei au întărit ideea că Borussia este unul dintre cele mai mari cluburi ale Europei și că viitorul său este unul strălucit.

Cum curgea berea în acea noapte în baruri și în casele oamenilor! Până la urmă, după dispariția minelor, oțelăriilor și a berăriilor, fotbalul era de departe singurul lucru rămas care oferea orașului o identitate aparte. Multe locuri sunt percepute ca orașe ale fotbalului, dar termenul rareori se potrivește la fel de bine ca în Dortmund. Asta deoarece toți cei care s-au născut sau care trăiesc aici iubesc necondiționat Borussia și se identifică până în măduva oaselor cu culorile și valorile clubului.


 – Am venit la Dortmund pentru că fotbalul are o importanță mare aici, spune Jurgen Klopp. Nu sunt prost, știu că există și lucruri mai importante decât fotbalul. Dar asta este ceea ce fac eu și ceea ce iubesc, deci găsesc foarte atractiv că fotbalul ocupă scena principală aici și că oamenii trăiesc jocul foarte intens.

Nu este un accident faptul că Jurgen Klopp folosește deseori cuvântul ”intens” în discursurile sale. Nebărbierit, așa cum îi place să se poarte, și îmbrăcat în trening, pare extrem de relaxat. Dar chiar și atunci când lucrurile par liniștite, Klopp este intens, concentrat 100%, chiar dacă este vorba despre o simplă conversație. Ascultă atent, nu scapă nicio inexactitate și se asigură că este foarte clar în exprimare și că nu spune nimic la voia întâmplării. Când râde, se mai lovește din când în când peste picior și este imposibil să nu i te alături. Continuă:

– Aceasta este regiunea cea mai pasionată de fotbal din Germania. Și chiar dacă sunt niște oameni la 30 de kilometri distanță de aici, suporteri ai lui Schalke, care vor nega cu vehemență acest lucru, voi spune că Borussia este cel mai pasionat și emoțional club.

”Emoțional” este încă unul dintre cuvintele favorite ale lui Klopp. Și nici măcar fanii lui Schalke nu pot nega faptul că el este cel mai emoțional antrenor din țară. Rareori îl vezi pe Jurgen stând impasibil pe bancă, fără nicio reacție. La sfârșitul fiecărui sezon, protestele și urletele sale, încurajările și celebrările, vor face înconjurul televiziunilor, alături de cele mai frumoase goluri sau parade.

Acest lucru explică în mare parte decizia Borussiei de a semna cu el în vara anului 2008. Contractul lui Klopp cu Mainz expirase, iar acum acesta aștepta oferte, pregătit să facă următorul pas în carieră. Chiar dacă Mainz se afla în liga secundă la acea vreme, retrogradând cu un an în urmă, reputația lui Klopp a rămas intactă, excelentă. Toată lumea știa că tânărul antrenor a făcut tot ce a depins de el și chiar mai mult decât atât la Mainz, un club mic și fără bani, unde a stat vreme de șapte ani. Acum, mulți oameni nu doreau decât să afle de ce este capabil Jurgen într-un loc unde condițiile erau mai bune.

Unul dintre acei oameni a fost Uli Hoeness, la acel moment ”capul” lui Bayern Munchen. El l-a contactat pe Klopp la acea vreme, iar singurul motiv pentru care antrenorul lui Mainz nu a ajuns la Bayern a fost că cei din conducerea executivă a bavarezilor au fost reticenți în a lăsa cel mai mare club al țării pe mâna unui om tânăr, neexperimentat și extrem de vulcanic. Într-un final, Bayern a semnat cu un antrenor cu nume, fapt ce l-a făcut pe Hoeness să declare într-un ziar local: ”M-am lăsat convins că trebuie să îi dăm o șansă aventurii lui Jurgen Klinsmann. După cum știm în prezent, aceasta a fost o mare greșeală”.

Între timp, Borussia avea nevoie fix de acele calități care i-au făcut pe conducătorii lui Bayern să ezite în privința lui Klopp. În vara lui 2008, Dortmund terminase campionatul pe locul 13, dar se calificase în Europa, datorită faptului că jucase finala Cupei Germaniei. Pe hârtie, echipa nu arăta teribil, dar problemele Borussiei nu țineau de rezultate neapărat, ci mai degrabă de lipsa entuziasmului, vizibilă atât pe gazon, cât și în tribune. Cei mai mulți dintre fani își pot aminti un singur meci cu adevărat vibrant, care să le fi făcut pielea de găină, de la acea noapte magică împotriva lui AC Milan: o victorie în derby, în 2007, care a scos Schalke din lupta pentru titlul de mult visat. A fost dulce și minunat, da. Dar într-un final a rămas în percepția fanilor doar pentru că a reușit să strice petrecerea rivalilor. Klopp completează:

– Există anumite locuri unde ești nevoit să joci și să trăiești meciul într-un anumit mod, unde trebuie să presezi continuu, unde nu poți sta în propriul careu să bubui mingiile. Există anumite locuri unde, dacă faci asemenea lucruri, oamenii vor spune: păi, decât să îți urmăresc jocul ăsta, mai bine nu mă uit la fotbal deloc. Iar aici, la Dortmund, este unul dintre acele locuri. Aici trebuie să oferi oamenilor un anumit tip de fotbal, tipul care este cel mai apropiat de inima mea: intens până în ultimul minut, emoțional de la un capăt la celălalt. Fotbal de care să îți aduci aminte.

Schimbarea stilului de joc înseamnă totdată și schimbarea fizionomiei echipei. Câțiva dintre jucătorii în jurul cărora Klopp a construit noua echipă se aflau deja la club când a venit el, dar nu jucau în mod regulat – spre exemplu, Mats Hummels, fundașul împrumutat de la Bayern la acea vreme. Hummels urmărise de pe bancă înfrângerea din finala Cupei cu Bayern, la o dată la care media de vârstă a echipei era de 28,6 ani. La mai puțin de trei ani distanță, când Dortmund a jucat un nou meci important împotriva bavarezilor, Hummels era titular cert într-o echipă a cărei medie de vârstă scăzuse la 22,2 ani.

De asemenea, trebuie menționat faptul că Jurgen Klopp nu a ales toți acei tineri numai pentru că era nevoit să cumpere ieftin. La acea vreme existau niște bani, doar că nu extrem de mulți.

– Atât timp cât ne-a fost clar că avem un buget cert, pentru că era mai important să menținem clubul sănătos din punct de vedere financiar, spune el, am fost capabili să semnăm cu acei jucători pe care ni i-am dorit. Da, am fost nevoiți să relocăm banii cumva, dar am putut semna cu Neven Subotic de la Mainz, de exemplu, iar acesta a fost cel mai scump transfer -4,5 milioane euro- în care am fost vreodată implicat. Deci putem face lucrurile pe care noi le considerăm necesare. Nu a fost niciun moment în care să mă gândesc că mi-aș fi dorit mai mulți bani pentru a cumpăra pe cineva.

Ce vrea Klopp să spună prin ”relocarea banilor” este că a lăsat câțiva jucători importanți, cu salarii mari, să părăsească clubul pentru a economisi bani și pentru a-i folosi în alte scopuri: În primul an la Dortmund, l-a vândut pe golgheterul echipei, croatul Mladen Petric; În cel de-al doilea an, l-a vândut pe al doilea cel mai bun marcator al echipei, elvețianul Alexander Frei. Banii au fost folosiți pentru a permanentiza transferul lui Mats Hummels și pentru a semna cu un promițător, dar obscur atacant la acea dată, chilianul Lucas Barrios.

Acești jucători au început să joace și să ofere din ce în ce mai mult, iar mișcarea lor din teren și dorința de muncă erau copleșitoare. În momentul în care Borussia se afla în posesia balonului, existau în permanență doi sau trei jucători liberi, dermarcați, gata să primească mingea. Când se pierdea posesia, doi sau trei jucători atacau oponentul înainte ca acesta să poată juca o pasă evidentă. Un argument pentru care Klopp a renunțat la jucătorii cu nume este acela că rareori starurile sunt dispuse la un asemenea efort și sunt atât de disciplinate tactic.

– Fotbalul este un mediu pentru staruri – în Barcelona, spune Klopp. Acolo sunt jucători care au câștigat Cupa Mondială, Campionate Europene și Liga Campionilor și fiecare dintre ei are 15 sau 20 de milioane în conturi, dar ei continuă să alerge meci de meci ca și când ar fi ultimul din viața lor. Acesta este modelul. Dacă întrebi jucătorii din generația nouă, îți vor spune că jocul ideal de fotbal este cel practicat de Barcelona. Ei vor spune că așa trebuie să arate fotbalul.

Fotbalul a fost cel care a adus rezultatele și pentru Jurgen Klopp –echipa a terminat a șasea în primul lui an, a cincea în cel de-al doilea – dar, deasupra tuturor, a fost recâștigarea fanilor. Tribunele iubeau cum jucătorii dădeau totul pe teren la fiecare meci, adorau spiritul de sacrificiu al noii echipei și se puteau identifica cu toți acei tineri entuziaști de pe gazon. Unul dintre ei era Kevin Grosskreutz, localnic de-al lor, care alerga peste 13 kilometri la fiecare partidă și încă deținea un abonament în Sudtribune.

Cu toate acestea, nimeni nu era pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple sezonul următor. Sau aprope nimeni.

– Știam că putem juca la un nivel foarte ridicat, spune Klopp. Acest lucru a început să fie vizibil foarte devreme, în timpul pregătirilor dinaintea sezonului. Toți am spus ”Uau, este incredibil – am făcut niște transferuri noi excepționale”. Contra unor sume de bani foarte mici am reușit să obținem o calitate excelentă.

Atacantul polonez Robert Lewandowski a fost adus de la Lech Poznan pentru 4,5 milioane de euro, iar tânărul în vârstă de 21 de ani, mijlocașul japonez Shinji Kagawa, s-a alăturat echipei de la Cerezo Osaka pentru numai 350.000 de euro. De asemenea, fundașul Lukasz Piszczek a venit de la Hertha gratis, în timp ce Mario Goetze a fost chemat de la echipa U18 a clubului.

La începutul lui august, Dortmund a jucat un amical în pre-sezon contra celor de la Manchester City. Kagawa și Goetze au fost cei mai buni oameni de pe teren și Borussia a reușit să învingă cu 3-1 o echipă care cheltuise 120 de milioane de euro pe noi jucători. Klopp rememorează cu zâmbetul pe buze performanța de atunci:

– Știam că putem juca la un asemenea nivel. Ceea ce a venit ca o surpriză a fost faptul că o echipă atât de tânără poate livra atât de multă consistență.


Ultrașii au ajuns la Signal Iduna Park, scuze, Westfalenstadion, și Daniel Lorcher s-a întâlnit cu cei doi băieți care cântă hip-hop. Unul dintre ei poartă un tricou cu Grosskreutz pe care chiar jucătorul l-a vândut pe pagina sa de internet. ”Wir sind alle Dortmunder Jungs”, adică ”Toți suntem băieții Dortmundului”, spune el, referindu-se la unul dintre cântecele preferate din The Unity. Câțiva dintre ultrași sunt prieteni buni cu Grosskreutz. Aceștia merg împreună cu jucătorul Borussiei în mai multe deplasări.

– Toate astea aproape că sunt prea bune pentru a fi adevărate, spune Daniel. Întregul sezon este de neimaginat, continuă el.

Rareori se întâmplă ca un club de fotbal de nivelul Borussiei, cu atâția jucători tineri și neexperimentați în teren, să se bucure de un asemenea suport din partea fanilor. Și, de asemenea, tot rar se întâmplă și ca un club care joacă un asemenea fotbal, bazat de atacuri furibunde care îți taie respirația, să își domine toți adversarii de asemenea manieră. Dar în momentul în care aceste două condiții se îndeplinesc simultan, atunci da, totul devine de neimaginat. De fapt, există suporteri ai Borussiei care urmăresc echipa încă din anii 1960 și care spun cu tărie că nu au mai trăit niciodată așa ceva și că tinerii lui Klopp formează cea mai bună echipă a Borussiei din toate câte au fost.

Daniel, care însuși era un jucător foarte bun, cugetă puțin, apoi spune:

– Nu, nu este cea mai bună echipă din istorie. Nu încă. Dar probabil că va deveni în doi-trei ani. Trebuie să cârpim echipa în câteva puncte-cheie, cum ar fi un atacant de careu și un om de rezervă bun pentru Sven Bender, la închidere.

Cu toate astea, este și el de acord că orașul iubește acești jucători așa cum probabil nu a mai făcut-o niciodată înainte, și cade de acord că, pentru toate aceste lucruri, singurul responsabil este bărbosul de la marginea terenului.

– Când a semnat Klopp am fost sceptic, pentru că m-am gândit că vine mai mult ca o lovitură de imagine, încercând să nu supere pe nimeni cât va sta la noi. Dar apoi chiar el a cerut o întâlnire cu noi. A venit și ne-a vorbit, iar în acel moment mi-am dat seama că omul știe ce vrea. Este o combinație minunată între emoție și rațiune, total dedicat fotbalului.

Brusc, un strigăt puternic se aude din vecinătatea stadionului, din zona măsuțelor unde suporterii beau bere înaintea meciurilor. A fost atât de puternic, încât a pătruns pe stadion, unde deja mai mulți fani așteptau începutul meciului cu Freiburg, în compania cârnaților și a paharelor cu bere. Daniel și cei doi raperi cu care discuta și-au întors privirile, în încercarea de a afla ce s-a întâmplat. Și bineînțeles că au anticipat imediat răspunsul, fără să mai aștepte confirmările: da, Bayern Munchen deschisese scorul împotriva lui Bayer Leverkusen după doar șapte minute de joc.

Ar fi fost extrem de ironic dacă Bayern ar fi reușit să aducă pe Borussia atât de aproape de titlu, în acea după-amiază însorită din primăvara lui 2011. Pentru că, într-un fel, problemele pe care le-a dobândit Borussia spre sfârșitul anilor 1990 și până în 2005 își au originea în poziția privilegiată pe care Bayern o are în fotbalul german.

La o săptămână după meciul cu Freiburg, de Paști, Ottmar Hitzfeld a făcut o trecere în revistă a anilor petrecuți pe banca Borussiei, într-unul dintre ziarele naționale: ”Am crezut că principalul nostru obiectiv este să încercăm să ținem pasul cu Bayern, să câștigăm titlul an de an și să participăm în Liga Campionilor. Dar acest lucru este imposibil. Ar fi complet greșit dacă cineva s-ar gândi să se adopte din nou aceeași strategie. Bayern va rămâne numărul unu”.

Spre deosebire de campionatele din Italia, Anglia sau Spania, Bundesliga a eșuat în încercarea de a produce două-trei cluburi mari care să se lupte la titlu în fiecare an. La fiecare câțiva ani, un club se va ridica suficient cât să concureze temporar cu Bayern – de la Gladbach în anii 1970, Hamburg și Bremen în anii 1980, până la Dortmund și Leverkusen în anii 1990. Dar o regulă nescrisă spune că un astfel de club va putea ține pasul doar câțiva ani până când acesta va fi nevoit să se regrupeze, și să facă loc următorului.

Președintele Niebaum și managerul Meier au încercat să spargă această regulă în anii 1990. Au simțit că Borussia are tradiția, fanii și condițiile necesare pentru a deveni un alt Bayern Munchen. Tot ce le-a trebuit au fost banii. Foarte mulți bani. Au vrut să creadă – și au făcut-o.

Când clubul a fost listat în 2000, la doi ani după ce Hitzfeld a părăsit Borussia pentru Bayern Munchen, Dortmund părea că se scaldă în bani. Numai că, ce nu prea se cunoștea, era faptul că balanța financiară arăta 70 de milioane de euro datorii la acea dată. Banii care intrau în conturi, trebuiau să plătească datoriile cu pricina, la care se adăugau super-transferurile și salariile acestora. Starurile asigurau atragerea de bani la rândul lor, dar erau și extrem de costisitoare. Un cerc vicios, din care Borussia aproape că nu a mai ieșit.

Într-un final, Dortmund a parafat o înțelegere cu Molsiris, un fond de investiții deținut de o puternică bancă din Frankfurt. Sub contract, Borussia și-a vândut stadionul investitorilor, pentru ca mai apoi să plătească un leasing anual pentru a-l recupera. Această afacere a adus suficienți bani în visteria clubului cât să rămână pe linia de plutire, în timp de investitorii se bucurau de un profit frumușel. Părea o situație din care nimeni nu are de pierdut. Totuși, lucrurile au luat o întorsătură urâtă în momentul în care scumpa echipă de pe teren a încetat să mai producă suficienți bani.

În 2004, Borussia a ratat calificarea în Europa, iar antrenorul Matthias Sammer a fost demis. Cinci luni mai târziu, Niebaum și Meier recunoșteau că Dortmund are datorii de aproape 120 de milioane de euro. Președintele a fost forțat să demisioneze, în timp de Meier a fost anunțat că nu i se va mai prelungi contractul. Pe termen scurt, totuși, a fost de ajutor pentru Hans-Joachim Watzke, în încercarea acestuia de a salva clubul, dat fiind că Meier cunoștea exact care este situația din birourile Borussiei. Watzke și echipa sa de experți financiari au reușit să întocmească un plan care ar fi putut salva clubul de la faliment, dar exista și o mică mare problemă: Borussia nu își mai putea plăti leasingul către Molsiris. În timpul întâlnirii programată pentru 14 martie, anul 2005, investitorii trebuiau să accepte o amânare a acestor plăți – în caz contrar, Borussia Dortmund era declarată falimentară, cu efect imediat.


– Am fost optimist că investitorii vor accepta planul, spune Jens Volke șase ani mai târziu. M-am gândit că nu ar vrea să fie responsabili pentru distrugerea unui asemenea club, caz în care nu și-ar mai fi văzut banii înapoi niciodată. Totuși, întâlnirea de pe aeroportul din Dusseldorf a durat ore în șir, iar acest lucru ne-a făcut să ne gândim ce ar putea însemna un vot împotriva planului. Unii dintre noi spuneam că nu putem fi retrogrdați în liga regională, din simplul fapt că Borussia are prea mulți fani. Imaginați-vă 20.000 de suporteri din Dortmund care se deplasează în satele vecine din liga a patra! Imposibil.

Această afirmație, deși validă, nu ar fi avut niciun fel de importanță pentru investitori. Dar după ceva mai mult de șase ore de întrebări și explicații, investitorii de la Molsiris au acceptat planul salvator prezentat de Watzke. La ora 15:30, la care se joacă majoritatea meciurilor din Bundesliga, Borussia era salvată.

Volke și ceilalți martori de pe aeroport care au așteptat în gerul de afară nu au putut lua legătura cu nimeni din interiorul clădirii până în momentul în care cineva a ieșit afară.

– În mod ciudat, nu îmi aduc aminte cine a fost acea persoană, spune Volke. Și nu cred că cineva a celebrat această veste în momentul în care a fost făcută publică. Toată lumea era fericită, dar în tăcere. Cred că acest lucru s-a întâmplat tocmai pentru că situația a fost foarte delicată.

Între timp, în Dortmund, șeful lui Daniel Lorcher își ținea promisiunea. Imediat ce la radio s-a anunțat salvarea Borussiei, a mers în biroul noului său angajat și l-a anunțat că tot ce era mai rău se terminase. De asemenea, Daniel nu a celebrat prea zgomotos. A tras aer în piept și a expirat lent, simțindu-se eliberat. Când ziua de lucru i s-a terminat, a condus în grabă până la barul preferat din oraș, unde aproximativ 20-30 de fani, printre care și Jens Volke, ridicau paharele și cinsteau faptul că Dortmund încă avea echipă de fotbal.

Jurgen Klopp nu a realizat cât de gravă fusese situația la club până trei ani mai târziu:

– Prima dată când mi s-a părut că Borussia nu o duce tocmai foarte bine a fost în momentul în care am primit prima ofertă de la ei, spune fostul antrenor al lui Mainz, cu un rânjet imens pe chip. Mi-au oferit mai puțin decât îmi dădea Mainz în liga a doua! Am spus că trebuie să fie o greșeală pe undeva… Pînă la urmă am lămurit lucrurile, conchide Klopp, cu un râs isteric și bătăi din palme.

Mats Hummels nu știa prin ce a trecut Dortmund până într-o zi de martie, câțiva ani mai târziu, când a făcut o vizită fan-clubului Borussiei din Belgia:

– Aki Watzke se afla la volanul mașinii, rememorează fundașul. În timpul acelei plimbări mi-a povestit câteva lucruri despre toată această poveste. Abia atunci mi-am dat seama cât de dramatică a fost situația și de cât noroc au avut nevoie Watzke și echipa lui pentru a salva clubul.

Bineînțeles, Daniel Lorcher, Jens Volke și mulți dintre fanii devotați ai clubului cunosc aceste detalii și cât de aproape s-a aflat Borussia de marginea prăpastiei. Aceste lucruri i-au făcut să creadă cu greu că, la șase ani distanță, Borussia poate câștiga titlul de campioană a Germaniei.

În timp ce ultrașii își cară arsenalul în tribune, de lângă stadion se aude un nou strigăt puternic de bucurie: Bayern a marcat din nou și Leverkusen, care niciodată nu s-a simțit bine la Munchen, își vede speranțele năruite.

Acest lucru prevesteau mulți experți și analiști că s-ar putea întâmpla tinerei echipe a Borussiei, dar nu a fost cazul. Să luăm ca exemplu deplasarea de la Munchen, din februarie. Acel meci reprezenta ultima ocazie pentru Bayern să reintre în cursă. Și bavarezii păreau să aibă șansă, pentru că Dortmund, precum Leverkusen, se poate mândri cu un record teribil în Munchen și, mai mult de atât, unul dintre cei mai experimentați jucători ai săi, portarul Roman Weidenfeller, era indisponibil. Numai că înlocuitorul său de numai 22 de ani, australianul Mitch Langerak, care nu mai fusese titular niciodată până atunci, nu a comis nicio greșeală, iar colegii săi din teren au alergat atunci ca niciodată, fâcând superstarurile lui Bayern, Robben și Ribery, să pară de-a dreptul neputincioase. Barrios a deschis scorul, Bayern a egalat. Apoi, playmakerul Borussiei, Nuri Șahin, care joacă pentru Borussia încă de la 11 ani, a înscris cu un șut superb. Și pentru a încheia capodopera așa cum trebuie, tânărul de 18 ani, Mario Goetze l-a servit perfect pe nimeni altul decât Mats Hummels, pentru 3-1.

La câteva săptămâni după meciul de la Munchen, Mats Hummels își prelungea contractul cu Borussia până în 2014. Era conștient că după sezonul fabulos al Borussiei vor apărea cluburile mari cu oferte pe măsură pentru tinerii lui Klopp. Dar nu părea să îi pese:

– Am discutat posibilitatea primirii unor oferte din partea unor cluburi mari ale Europei. Dar noi știm că avem ceva foarte special aici. Bineînțeles, dacă Barcelona vine cu o ofertă, nu te poți aștepta de la prea mulți jucători să îi refuze. Dar la momentul actual, am decis să stăm uniți. Avem un spirit de echipă extraordinar, în mare parte datorat faptului că mulți dintre noi avem vârste apropiate. Suntem foarte tineri și mai putem juca aici câțiva ani, să vedem încotro ne îndreptăm.

În timp ce Daniel era intervievat de televiziunea cu circuit închis de la stadion despre necesitatea menținerii prețului la bilete la un nivel scăzut, Bayern câștiga în fața lui Leverkusen cu 5-1. Dacă Dortmund reușea victoria în meciul cu Freiburg, avansul de 8 puncte îi asigura în proporție covârșitoare Borussiei titlul de campioană. Astfel se completa ceea ce toată lumea considera ca fiind un miracol, sau, așa cum se referise însuși Ottmar Hitzfeld, ”un basm”.

Iar meciul a satisfăcut toate așteptările, la fel ca toate celelalte jocuri ale Dortmundului din acel sezon. Adversarii formau o echipă foarte bună, bine organizată –locul 8 în clasament, cu puține goluri primite și cu al doilea golgheter al campionatului-, dar tăvălugul Borussiei s-a dovedit a fi prea puternic. Dortmund a făcut totul mai repede, mai inteligent, mai bine și mai pasional. Meciul a semănat izbitor cu unul de cupă, din primele tururi. Doar privind jocul ai fi putut rămâne fără suflare.

După 22 de minute, Hummels – un fundaș central, nu uita! – joacă o pasă elegantă cu exteriorul piciorului drept către Marcel Schmelzer, fundașul stânga de 23 de ani. Schmelzer ajunge lângă tușă și întoarce mingea pentru Goetze, care înscrie cu stângul din 10 metri. Cu trei minute înaintea pauzei, Hummels oprește un atac extrem de periculos al lui Freiburg și… poate fi asta adevărat?… dă încă o pasă elegantă cu exteriorul. Lewandowski rămâne singur spre poartă și face 2-0. (Două zile mai târziu, Hummels stătea în birourile unei companii de internet din Dortmund, cu niște treabă. Când cineva din încăpere îl întrebă ”Cum se face că așa, deodată, ai început să pasezi precum Franz Beckenbauer?”, Hummels, ușor iritat și mândru în același timp, a replicat, ”Am jucat aceste pase întreg sezonul. Dar oamenii le observă numai în momentul în care fazele se termină cu gol”).

Meciul este decis – la fel este și lupta pentru titlul de campioană (în ciuda prudenței la care îndeamnă Hummels). După aproximativ o oră, Dortmund are 16 șuturi la poartă, în timp ce Freiburg are numai unul. Pe schela din fața Sudtribune, Daniel, împreună cu alți lideri ai ultrașilor, sar bezmetic și necontrolat în timp ce cântă melodia din Pippi Longstocking despre câștigarea campionatului. Poate această zi să fie mai bună de atât? Bineînțeles că poate – deoarece în acest sezon totul este perfect. În minutul 77, Lewandowski joacă o pasă care păcălește linia de offside formată de apărarea lui Freiburg și îi trimite lui Goetze, care, la rândul său, îi dă mingea unui coechipier, care marchează cel de-al treilea gol fix din fața Sudtribune. Marcatorul golulului este, bineînțeles, acel băiat din inima Dortmundului care obișnuia să facă galerie echipei alături de ultrași, Kevin Grosskreutz.

După meci, jucătorii Borussiei fac o tură de onoare a terenului de joc – și chiar și suporterii lui Freiburg îi aplaudă în picioare. Automat, se pune întrebarea dacă nu cumva aceasta ar putea fi cea mai bună echipă pe care a avut-o clubul vreodată, mai bună și decât câștigătoarea UEFA Champions League din 1997. Klopp răspunde:

– Nu putem ști cu adevărat, pentru că vorbim despre un cu totul alt tip de calitate în cele două cazuri. Voi lăsa aceste comparații în seama acelora care chiar au văzut toate aceste echipe jucând. Dar ceea ce pot spune cu certitudine este că echipa a avut cel mai mare potențial dintre toate echipele pe care Borussia Dortmund le-a avut vreodată. Dar potențialul se transformă în calitate numai cu ajutorul caracterului, științei și experienței. Calitatea eventuală a acestei echipe nu poate fi determinată în acest moment.

– Din răspunsul dumneavoastră înțelegem că lucrurile pot lua chiar și o turnură nefericită cu această echipă, dacă privim lucrurile per ansamblu?

– Oh, totul poate merge prost. Jucătorii noștri sunt foarte interesanți pentru alte cluburi în momentul de față, pentru că la Dortmund avem de-a face cu cel mai entuziast proiect din fotbalul mondial la ora actuală. Avem de-a face cu jucători tineri care nu formează o echipă experimentată, care nu au doi-trei lideri experimentați și înrădăcinați la club. În schimb, privim un grup de jucători extrem de talentați care se sprijină unul de celălalt. Bineînțeles că este foarte dificil să îi ținem împreună. Acesta este un pericol. Mai sunt și altele. Nu sunt clarvăzător, nu știu ce se va întâmpla.

 (În cele din urmă, cel care a părăsit clubul a fost Nuri Șahin. Nu a fost vorba despre Barcelona ce-i drept, ci de Real Madrid. Și, după cum a promis, mutarea l-a prins pe Klopp pregătit, deoarece a semnat imediat cu mijlocașul lui Nurnberg, Ilkay Gundogan, în vârstă de 20 de ani.)

Unul dintre pericolele importante pe care Klopp nu le-a menționat este acela referitor la așteptările crescânde și la ambițiile nerealiste care se formează în jurul echipei.

– Dacă cineva se așteaptă ca noi să câștigăm campionatul sezonul viitor, pentru că locul doi este nimic, iar locul trei înseamnă un sezon de rahat, atunci acel cineva nu poate fi ajutat în niciun fel. Trebuie să fim în măsură să ne fixăm așteptări realiste și sănătoase. Lucrul cu adevărat incredibil este că principala calitate a acestor jucători nu se găsește pe terenul de joc. Este vorba despre caracterul lor, încheie Klopp.


În jurul orei 20:30, primul grup de ultrași se întoarce la barul unde s-au întâlnit cu câteva ore mai devreme. Ei știu că Borussia Dortmund este în proporție foarte mare noua campioană a Germaniei, dar nu sunt isterici. Majoritatea dintre ei consumă apă minerală. Sunt perfect serioși, vizibil extenuați. Unul dintre ei, care este neobișnuit de bătrân pentru un grup de ultrași, stă într-un colț și își savurează sucul de fructe, dând ușor din cap. Apoi spune:

– Cu șase ani în urmă, nimeni nu și-ar fi putut imagina că ne vom întoatrce de o asemenea manieră. Este imposibil de ajuns cu gândul până acolo.

Apoi, în minte îmi încolțește următoarea curiozitate: Cum poate Daniel să spună că acest sezon este incredibil, cum poate să exprime o părere despre jocul echipei – când el nu a văzut-o niciodată? El stă întotdeauna cu fața la galerie, nu?

Cu un zâmbet discret, Daniel mă lămurește:

– Privind chipurile oamenilor poți înțelege multe. Apoi, să știi că mă uit peste umăr destul de des. Pentru că trebuie să privești înapoi din când în când, nu-i așa?



0 comments

Toate drepturile rezervate. BVB09.ro 2012-2016