Am aflat ce inseamna Borussia
*intamplarile, pozele si filmuletele de mai jos sunt reale si ne apartin in totalitate 🙂
Capitanul avionului anunta inceperea procedurilor de aterizare, iar ochii sunt atintiti pe geam. Vremea este frumoasa in Germania. Dortmund-ul ne asteapta cum se cuvine. Chiar inainte de ultimul viraj inspre pista aeroportului, de la aproximativ 1000 de metri inaltime, zaresc pret de o secunda si jumatate galbenul stralucitor al celor patru stalpi de sustinere ai acoperisului de pe Westfalenstadion. Tocmai ce m-am teleportat intr-un alt univers.
Iesim din aeroport si ne intregim echipa. Mario, prietenul nostru din Timisoara fara ajutorul caruia probabil ca nu am fi reusit sa ajungem atat de multi la meci, ne intampina cu un zambet larg, iar apoi plecam. Inca de la intrarea in oras, observam insemnele galben-negre peste tot. Verificam astfel ca Dortmund chiar este un oras care respira prin Borussia, nu sunt doar vorbe frumoase.
Cazati undeva in centru, ne lasam bagajele in camere si o luam, la pas, inspre stadion. Linistea si bunul-simt sunt omniprezente in Dortmund. Chioscurile, librariile, benzinariile, ferestrele oamenilor, stalpii de iluminat si chiar si cainii plimbati pe strada poarta insemnele Borussiei. Galbenul este peste tot. Chiar si in asfaltul trotuarelor isi face loc stema clubului, fiecare moment sau personaj important din istoria BVB-ului fiind omagiate printr-o stea pe strazile orasului. Dupa 20 de minute, ajungem langa Westfalenhallen (un fel de Romexpo), locul de unde, printre copaci, tragem primele cadre cu stadionul. Dupa alte cinci minute, ne trezim in fata Nordtribune, moment in care fiecare dintre noi fuge care incotro, coplesiti de locul in care ne aflam, precum niste copii in magazinul de bomboane. Vreme de cateva sute de poze nu mai comunicam unii cu ceilalti. Odata facuta damblaua, dam sa intram in BVB Welt, fan-shopul clubului. “Am inchis”, auzim siderati din gura unui angajat, care ne arata ca la ora 6 se trag obloanele. Privim la ceas. 18:02. Inghitim in sec, mai facem niste poze, apoi ne retragem in Strobels, beraria lipita de stadion care uneste actuala noastra casa de vechiul Rote Erde. Acolo stam pret de-o gustare si vreo 5 beri de caciula si plecam inapoi la hostel. Pe drum, in apropiere de locul unde trebuia sa ajungem, ne dam seama ca animalele care traiesc pe strada se gasesc si la ei, nu numai prin estul Europei. Numai ca in Dortmund nu suntem intampinati de caini precum in Bucuresti sau de pisici ca in Istanbul, ci de… iepuri.
Ziua meciului incepe cu vizitarea fan-shopului, unde vreme de aproximativ o ora, ne facem de cap. Apoi ne pregatim pentru cele trei intalniri pe care urmeaza sa le avem: cu prietenul Alfred, care ne insoteste la meci alaturi de Mark, fiul sau, cu Marcel Raducanu si cu Zidul Galben. Cu Alfred ne dam ca punct de intalnire scoala de fotbal a lui Marcel, care este la 10 minute de stadion. Bineinteles ca omul, ca orice neamt care se respecta, ajunge acolo la ora stabilita. Noi, din dorinta de a-i reaminti cum sta treaba prin Romania, ne ratacim pe stradutele de langa stadion si intarziem cateva zeci de minute, probabil suficient cat sa-l facem sa-si puna cateva semne de intrebare. Odata ajunsi si asigurandu-i pe Alfred si Mark de bunele noastre intentii, ne asezam la o bere si-o vorba, in asteptarea lui Marcel Raducanu. Foarte deschis si bine intentionat, poate chiar si putin surprins de vizita noastra neasteptata, fostul jucator al Borussiei ne povesteste de toate timp de o ora si un pic, pana sa plecam la stadion. Ne alegem cu un autograf, o strangere de mana, o poza, si, mai ales, cu mandria de a-l fi salutat fata in fata pe omul care a facut mii de fani ai BVB-ului sa se indragosteasca de el.
Plecam la meci. Aglomeratia din jurul stadionului este infernala. Zeci de mii de galbeni se deplaseaza molcom catre berarii. Mai sunt doua ore pana la start. Ne oprim la inca o bere si un wurst in fata stadionului, apoi mergem spre turnicheti. In drum ne dam seama ca fanii lui Hamburg sunt peste tot, nestingheriti. Politie exista, dar este foarte discreta. Cele doua grupuri uriase de suporteri se intrepatrund, nu exista garduri si nimic altceva.
Odata intrati pe stadion, stam vreme de vreo 70 de minute cu ochii pe Sudtribune si vedem cum se umple. Atmosfera de meci se simte cu adevarat la YNWA si la prezentarea echipelor. De atunci, totul devine galagios, iar emotiile unui nou meci al Borussiei apar mai puternic ca niciodata. Atmosfera din stadion din timpul meciului este exact asa cum ma asteptam sa fie: absolut superba.
Cu toate acestea, in mod surprinzator, punctul culminant al emotiilor este atins imediat dupa meci. La doar cateva zeci de secunde de ultimul fluier, Kloppo isi imbarbateaza copiii si ii strange laolalta pentru a merge impreuna „la judecata”. In fata unui Sudtribune plin, jucatorii asteapta sa fie certati si mustrati. Privesc nemiscati la cei peste 20.000 de nebuni frumosi din fata lor, care ii dojenesc pentru ultimele rezultate cantand mai frumos ca niciodata. Momentul este absolut epocal, parul pe maini fiindu-mi zbarlit de o emotie fantastica. Stau si ma intreb, retoric, cu Mario: „Oare daca am fi castigat si totul ar fi mers perfect, am mai fi trait asa ceva?”.
Plecam suparati de la stadion, dar ne trece relativ repede, atat noua, cat si oamenilor din metrou, care rad cu pofta. A doua zi vizitam muzeul, care pentru un vorbitor bun de germana este o adevarata comoara. Din pacate, informatiile in engleza sunt foarte putine deocamdata. Pentru inca 10 euro ne cumparam bilete si facem turul stadionului. Mergem insotiti alaturi de alte vreo 20-30 de persoane la lojele VIP, la masa presei, vizitam vestiarele si iesim, pe celebrul tunel, pe gazon. Ne fotografiem pe banca de rezerve si, dupa o ora si ceva de cotrobait prin stadion, iesim.
Luni dimineata, la ultima tura prin centrul orasului dinaintea plecarii spre aeroport, avem parte de un adevarat soc, Marco Reus grabindu-se fix pe langa noi, alaturi de un prieten. Baietii nostri vor sa alerge pentru o poza, numai ca eu si Dragos suntem un pic mai retinuti. Explicatia nu stiu exact care este. „Poate pentru ca se grabeste, nu ar sta sa se fotografieze, sau poate ca este ciudat sa alergam dupa el, in conditiile in care lumea din oras parca nici nu il vede, dar mai ales sa-l deranjeze…”, ne spunem. Si stam pe loc. Intre timp, Marco paraseste piata din centru, iar noi stam si ne intrebam daca este ok cum am procedat. Ceva din vestimentatia lui alb-rosie din cap pana in picioare imi spune ca da, am procedat cum trebuie.
Ajungem la aeroport, dupa o cursa cu un senzational taximetrist din Irak. Foarte simpatic si vorbaret, ne povesteste despre studiile pe care le-a facut in Romania tatal sau si despre cum stia sa vorbeasca perfect romana intr-o vreme. Ne mai spune ca pentru el fotbalul nu reprezinta o pasiune, ca familia este mult mai importanta si are nevoie de el sa munceasca. La final ne saluta in romana si ne intregeste superba excursie.
Urcam in avion si decolam. Langa mine, baietii se uita din nou la momentul You’ll Never Walk Alone. Eu imi amintesc de simpaticii pusti de la scoala lui Marcel, care cantau bucurosi nevoie-mare pe strada, imediat dupa meciul deloc fericit. Asta inseamna Borussia.
