Profesorul român de relaţii internaţionale, George Angliţoiu, spune că şi-a investit economiile în acţiuni la Dortmund. În 2014, brandul Borussia a ajuns la o cifră impresionantă, 100.000 de membri cotizanţi, chiar dacă Götze şi Lewandowski, doi dintre cei mai importanţi jucători ai clubului din istoria recentă, s-au transferat la marea rivală Bayern. Pe Westfallenstadion, fotbalul a devenit o plăcere, un deliciu din care fiecare fan gustă din plin. Tot acest spectacol a fost posibil datorită dorinţei unui oraş de a-şi salva simbolul, care, la începutul anilor 2000, se apropia cu paşi repezi de faliment.

Părtaş la toată această poveste plină de emoţie a fost şi profesorul de relaţii internaţionale român, George Angliţoiu, un om care trăieşte prin sentimentul tribunei şi nu prin cel al acţiunilor cumpărate. Borussia Dortmund devenea în 2000 primul club german cotat la bursă, în contextul unei acute crize financiare ce lovea clubul. Peste 13 milioane de acţiuni la preţul de 11 euro au fost cumpărate, rezultând o sumă de 140 milioane de euro. Puţini ştiu însă povestea românului care deţine acţiuni la clubul din bazinul Ruhr.

George Angliţoiu este profesor în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. Predă cursuri la Facultatea de Ştiinţe Politice, secţia Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, dar şi în Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană. Ca şi cadru didactic, acesta face o paralelă între sport şi societate: „Eu cred că este un paradox la mijloc. Sportivii adevăraţi nu au timp să fie suporteri, iar aceştia din urmă nu dispun de timp pentru a practica zilnic sportul. Sunt un adept al sporturilor de echipă, pentru că, şi acolo, ca în viaţa de zi cu zi, ai nevoie de o comunitate în care să te afirmi, pentru a fi şef sau a crede într-un ideal“.

Cu modestie şi carismă, acesta a dezvăluit pentru ProSport o serie de particularităţi din viaţa sa de membru cotizant în cadrul Borussiei Dormund: „Nu sunt un acţionar atât de mare. Cunoscuţii mă tachinează cu porecla «Gigi Becali de Dortmund». E drept, economiile mele nu sunt într-o bancă, ci la acest club. Iar acesta este un punct din CV-ul meu cu care mă mândresc din plin, pentru că Dortmundul se vinde bine comercial. Are oameni inteligenţi în spate, care au transformat obsesia unui club de a învinge rivalele Schalke şi Bayern într-o poveste de succes. Au făcut cel mai mare stadion din Germania şi este singurul oraş pe care eu l-am cunoscut ca oraş al fotbalului“, susţine Angliţoiu.

Fiecare pasiune se trage dintr-o poveste. În cazul de faţă, iubirea faţă de clubul german a prins rădăcini prin intermediul fotbalului românesc: „În perioada ceauşistă, existau multe restricţii, printre care şi accesul la informaţie. Meciurile Steaua-Dinamo reprezentau o surpriză pe care speram să o avem pe micul ecran. Fiind copil, am simpatizat cu Steaua, o echipă aflată într-o perioadă de criză, dar care avea un număr 10 clasic, pe Marcel Răducanu. Într-o dimineaţă, am aflat prin intermediul emisiunii „Actualitatea Românească“ de la Europa Liberă faptul că acesta a emigrat în Germania, după ce jucase o partidă pentru echipa naţională. Fiind originar din Târgu Jiu, aveam acces la televiziunea iugoslavă, o naţiune cu o libertate de mişcare în Vest şi în media. Aşa am cunoscut Borussia, echipa la care se transferase Marcel, pentru că Bundesliga era transmisă de sârbi. Transferul său nu a fost însă o formalitate pentru că a fost judecat pentru dublă semnătură, deoarece parafase un act şi cu Hanovra“.

Ataşat de Borussia Dormund, George Angliţoiu îşi aminteşte cu plăcere momentul achiziţionării primelor acţiuni: „A fost o situaţie de oportunism, Borussia era prima echipă germană cotată la Bursă, iar primele acţiuni cu titlu simbolic le-am luat imediat după ce a apărut public faptul că acest club este în criză. Am contactat clubul suporterilor din Dortmund şi aşa am reuşit să intru în posesia acţiunilor. Mi-am permis investiţii mai ridicate în urmă cu doi ani, dar nu am în niciun caz acţiuni de ordinul zecilor. Eu nu am cumpărat acţiunile ca profit în sine, e o investiţie sentimentală, nu mă văd niciodată în situaţia să le vând. Iar deviza „Echte Liebe“ (n.r. – în traducere „Iubire adevărată“) arată că este un club al suporterilor“.

În pofida faptului că este implicat direct în succesul financiar al Borussiei, Angliţoiu priveşte detaşat setea de profit şi avere pe care şi-o proiectează foarte mulţi: „Profitul este de 10% faţă de cât am investit. Aici includ dividendele care se dau de aproximativ doi ani, plus creşterea valorii acţiunilor. Sunt economiile mele, nu este o afacere de proporţii titanice. Dar pentru mine e o mândrie că ajung să-mi număr câteva scaune pe Signal Iduna Park, cel mai mare stadion din Germania, care este făcut din bani locali. Conform Deloitte, acest club a ajuns al 11-lea din lume la nivel de încasări“.

Clubul din Dortmund a înregistrat cea mai mare asistenţă medie de spectatori în sezonul 2012-2013: 80.520, cu 125 de locuri sub capacitatea maximă a Westfallenstadion. Acest procentaj incredibil arată ataşamentul fanilor faţă de echipă, amănunt subliniat şi de profesorul român: „Trebuie să ajungi pe stadion, să trăieşti atmosfera, să vezi acel celebru „Zid galben“ cum împinge jucătorii de la spate. La meciul cu Bayern din 12 aprilie, de pe Allianz Arena, au fost 5.000 de suporteri ai Borussiei şi au fost mai vocali decât gazdele bavareze“.

Întrebarea inevitabilă a oricărui pasionat de fotbal este de ce facilităţi dispune o persoană care deţine acţiuni la un club de talia vicecampioanei Europei. Ca şi în cazul unor socios din fotbalul spaniol, George Angliţoiu a punctat câteva din beneficiile generale ale unui acţionar: „Dispui de preţuri mai bune la bilete, ai acces preferenţial la meciuri, dar timpul nu-mi permite să ajung atât de des. De regulă, merg la un meci din grupele Ligii Campionilor, la câteva partide de campionat sau cupă. Anul acesta, voi face tot posibilul pentru a ajunge în Berlin, la finala Cupei Germaniei. Este costisitor, o deplasare se ridică la aproximativ 1.000 de euro, dar, prin comparaţie cu Madridul, la Dortmund suporterul este respectat. Nu acelaşi lucru îl pot afirma în cazul Realului“ . Dacă luăm în considerare preţurile biletelor, nu este de mirare faptul că Borussia joacă toate meciurile cu casa închisă: „La meciurile de campionat, preţurile sunt mici, nu are importanţă dacă adversarul se numeşte Eintracht Braunschweig sau Bayern München. Un bilet la peluză are un cost modic, de 15 euro. Un tichet asemănător celui pe care îl primesc eu, la tribuna centrală, cu aşezare centrală şi înălţime obişnuită, se ridică la 69 de euro. La Madrid, un asemenea bilet costă 300 de euro. Anul trecut, la returul semifinalei Ligii din capitala Spaniei, am avut o ofertă pentru un bilet care costa în jur de 280 de euro“.

Regula 50+1% a salvat fotbalul german de la tirania magnaţilor

În Germania, administraţia financiară a cluburilor este ghidată de regula 50+1. Aceasta stipulează că membrii afiliaţi ai unui club sau asociaţia aferentă acestuia trebuie să controleze activitatea fiscală în proporţie majoritară, pentru a împiedica dominaţia intereselor comerciale. Ca profesor în cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, George Angliţoiu a făcut o radiografie a poporului german: „Această regulă ilustrează perfect tradiţia acestei naţiuni, pentru că la nivel sportiv s-a reflectat importanţa comunităţii. Încă din perioada postbelică, nemţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a preîntâmpina tirania unui singur actor. Dacă ne raportăm la contextul curent, în Anglia avem tiranie, prin intermediul unor cluburi care sunt proprietăţi ale unor moguli. În opinia mea, la Bayern şi Schalke sunt o serie de incompatibilităţi, deoarece Adidas şi Gazprom sunt sponsorii acestor echipe, fiind în acelaşi timp şi părţi cotizante în Liga Campionilor“.

Reţeta de succes a clubului german este una specială, în condiţiile în care începutul anilor 2000 găsea clubul din Dortmund pe marginea prăpastiei, în ipostaza de a vinde drepturile de proprietate ale stadionului şi a fi împrumutată cu aproximativ două milioane de euro de către din München. De curând, acest brand internaţional a atins o bornă impresionantă: un număr de peste 100.000 de membri cotizanţi. Managementul financiar al acestei formaţii pare să fie cheia progresului financiar: „În ultimii 2 ani, consultanţii financiari au recomandat să se cumpere acţiuni la acest club. Conducerea a achitat toate datoriile şi acordă respect acţionarilor pentru că acordă dividende. Ultimele s-au ridicat la 0.10 cenţi/acţiune. Nu e foarte mult, dar eşti părtaş la succesul financiar. Dar repet, la Borussia s-a investit sentimental, pentru a salva clubul şi a nu lăsa această formaţie să dea faliment“.

Începând cu anul 2011, a fost reglementată regula „fair-play-ului financiar“. Astfel, cluburile calificate în competiţiile UEFA trebuie să demonstreze că nu au acumulat datorii financiare către alte formaţii, jucători sau alte autorităţi fiscale. Această stipulare a determinat izbucnirea a numeroase controverse ce au ajuns în agenda forului european, lucru evidenţiat şi de George Angliţoiu: „Nu poţi regla contabilitatea hipernegativă cu o injecţie de capital. De vreme ce aplici unui angajat regula Bosman, la fel ar trebui să se întâmple şi cu întreg clubul în sine. Astfel, este posibil să existe modele precum Borussia Dortmund, Borussia Monchengladbach sau Hertha Berlin. Un club foarte interesant, dar care nu reuşeşte să reziste financiar, este FC Kaiserslautern. O echipă unică în fotbalul german pentru că a reuşit promovare şi triumf în Bundesliga în doi ani consecutivi. Atât timp cât Bayern transferă jucători pe bandă rulantă pe 40 de milioane de euro, nu putem vorbi despre o competiţie. Gladbachul a fost decimat de către bavarezi, au pierdut marea majoritate a jucătorilor de valoare în detrimentul lui Bayern. De asemenea, nu este posibil să poţi „recruta“ jucătorii unui adversar în timpul competiţiei. Nu o consider o problemă dacă asta se întâmplă în intersezon, dar cazul lui Gotze arată o lipsă de fair-play sportiv“.

Exemplul dat de oraşul Dortmund este comparat de profesorul român cu două cazuri, din Premier League, respectiv din fotbalul românesc: „Patima fotbalistică o regăseşti şi la Liverpool, unde acei suporteri fac orice ca echipa lor să câştige. Atmosfera de pe Anfield se poate compara cu cea de pe Signal Iduna Park. Dortmundul, spre deosebire de „cormorani“, are beneficiul de a fi singurul club mare din acest oraş care s-a dezvoltat ca un pol tehnologic şi ca unul dintre liderii IT ai Germaniei. Să nu uităm că această regiune a progresat industrial, fiind dependentă de chimie şi minerit. În România, pot să identific un singur corespondent: Universitatea Craiova. Este un club care a crescut în spiritul Olteniei, iar imnul lui Adrian Păunescu a devenit motto-ul acelor oameni. Din punct de vedere al fotbalului românesc, este singura formaţie de fotbal care a adus fanii la stadiul în care să se urce în copaci sau pe stâlpii de nocturnă pentru a viziona un joc. Fenomenul acela nu s-a repetat în România“.

Preţul acţiunilor la Bursă este oscilant, el fiind dependent de o serie de factori de performanţă şi management economic. Tot Angliţoiu subliniază un caz interesant ce vizează Borussia: „După victoriile cu Bayern (3-0) şi Wolfsburg (2-0), acţiunile au scăzut, în mod paradoxal. Pentru că o victorie nu înseamnă neapărat o creştere a preţului acţiunii. Înfrângerea cu Real, acel 0-3 de pe Bernabeu, nu s-a tradus printr-o scădere a preţului şi asta pentru că la bursă este un joc al cererii şi al ofertei. Un moment de referinţă rămâne transferul lui Mario Gotze la Bayern München. A fost o prăbuşire de aproximativ 30 de puncte procentuale“.

În loc de încheiere, cu aceeaşi atitudine jovială, acţionarul român a oferit şi două scenarii care ar putea aduce beneficii Ligii Campionilor şi Ligii1: „UEFA trebuie să-şi dea seama că arbitrii desemnaţi la meciuri sunt judecătorii sorţii echipelor. Prin deciziile lor, pot duce la colapsuri financiare, în meciuri de mare miză. Sunt de părere că trebuie încurajată listarea la bursă a cluburilor europene, pentru că vor apărea numeroase solicitări care să ducă la o mai mare rigoare la nivelul arbitrajului european. Cred că şi fotbalul românesc are o singură perspectivă de viitor: acest scenariu al acţionariatului. A funcţionat fără probleme în Germania şi Spania, trebuie să devină o parte şi a sistemului din România“.