În seara asta putem reuşi al 3-lea meci de nota 10 la rând. O victorie azi ne duce în finala de la Berlin şi astfel ne putem „antrena” pentru finala UCL din sezonul viitor ce va fi găzduită acolo. Totuşi, această zi are o cu totul altă istorie. Azi, 15 aprilie 2014, se împlinesc 25 de ani de la tragedia de pe Hillsborough în care şi-au pierdut viaţa 96 de suporteri ai celor de la Liverpool iar alte 766 de persoane au fost rănite. 25 de ani de la cea mai mare tragedie a fotbalului european…

Fără doar şi poate, cele două cluburi (Borussia Dortmund şi Liverpool Fc) au multe lucruri în comun. Pornim de la fanii care cântă într-un suflet „You’ll never walk alone”, trecem prin tradiţia cluburilor care pun mai presus de trofee şi glorie, cele mai de seamă calităţi umane şi sportive: determinare, pasiune, devotament, fair-play, şi ajungem din nou la fanii care-şi încurajează necondiţionat clubul cu care se contopesc. Membrii noştri fondatori ştiu că încă de la începuturile noastre ca şi cărămidă desprinsă din impresionantul „Zid Galben”, am fost luaţi sub aripa protectoare a mai marilor noştri „fraţi” – fanii celor de la Liverpool. Aş putea spune că sunt doar un „începător” în a susţine Borussia (începutului lui 2010), dar poate ca mulţi alţii, m-am ataşat acestei familii galbene din România mult mai târziu. Sunt convins că sunt fani Borussia prin România care suţin echipa încă de dinaintea acelei finale din 1997, dar care au venit aici recent sau poate nici n-au făcut-o încă. Tocmai de aceea putem vorbi despre fanii lui Liverpool ca fiind fraţii mai mari. Formarea lor ca grup pe meleagurile noastre s-a produs cu mult înaintea noastră. Chiar dacă nu am fost niciodată un simpatizant al cormoranilor, m-au impresionat întotdeauna prin mesajul pe care-l transmit lumii sportive, atât cei care îmbracă tricoul echipei cât mai ales acei fani din tribună care-şi împing jucătorii spre depăşirea barierelor fizice şi mentale, transformându-i, nu în puţine rânduri, în adevăraţi eroi, indiferent de deznodământul partidei. Adevărul este că întotdeauna voi prefera să beau o bere cu un grup de suporteri ai cormoranilor decât cu unul de suporteri blanco sau blau-grana (făcând bineînţeles referiere la „obligaţia” românului de apartenenţă la unul din marile cluburi spaniole).

Pe 15 aprilie 1989, Borussia Dortmund remiza, 1-1, cu campioana din acea ediţie – Bayern. Noi încheiam campionatul pe un loc 7, şi totul era liniştit. Însă, ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 25 de ani pe Hillsborough va rămâne, fie că vrem sau nu, atât pentru fanii Fc Liverpool, cât şi pentru fiecare dintre noi, o pagină din istoria acestui sport ce nu va fi dată uitării. Sunt convins că sunt fani Liverpool care ar trebui să stea pe gânduri până să spună cu cine au jucat finala Cupei Angliei din  ’92, dar niciunul nu va sta pe gânduri când va veni vorba de ziua de 15 aprilie 1989. Multe au fost spuse despre evenimentele din acea zi, multe probabil că vor rămâne nespuse. Poate că acum, după 25 de ani, nici nu mai contează cine e vinovatul. Deşi, pentru cei care au fost acolo, sunt convins că tot ce e legat de acea zi contează. Definitorie poate pentru această tragedie, poate fi declaraţia unui suporter care şi-a pierdut băiatul în acele evenimente: „Simţeam că mă sufoc. Eram speriat, dar mai terifiat eram de faptul că fiul meu mă strângea cu ambele braţe de picioare şi se uita în sus la mine, implorându-mă să plecăm acasă. Respira greu, era alb la faţă. La câţiva metri de noi era un poliţist. Am ţipat la el din toţi plămânii. Îl imploram să mă ajute, tocmai îmi leşinase copilul. S-a uitat la mine şi nu a făcut nimic. L-am luat în braţe pe băiat şi am încercat să îl ridic deasupra gardului, dar era mult prea înalt, aşa că am început să îl lovesc cu picioarele, în speranţa că o să cadă şi o să scăpăm. Am lovit, am lovit, am lovit. Şi acum, după 25 de ani, visez aproape în fiecare noapte gardul. Uneori cade şi băiatul nu îmi mai moare în braţe”. Cel mai mic dintre victimele tragediei a fost vărul căpitanului Steven Gerard. Avea doar 10 ani. Cât despre Stevie G, pentru mine este exemplul care trebuie dat întotdeauna când vine vorba de devotamentul unui jucător pentru un club de fotbal. Astăzi, nu putem constata decât, că oricâţi ani ar mai trece, chiar şi pentru noi, cei neimplicaţi direct, răsfoirea unor articole referitoare la evenimentele acelei zile, ne provoacă un gol interior, ne face să gândim că acest sport nu ar fi trebuit să aibă parte de aşa ceva, dar, mai presus de toate, ne poate uni ca susţinători ai aceleiaşi raţiuni, una în care acest sport este unul curat, în care merită să investeşti sentimente şi-n care să ştii să respecţi trecutul şi mai ales, pe cei ce l-au scris.

La un an de la marea tragedie, Liverpool câştiga ultimul titlu de campioană. Acum, sunt mai aproape ca oricând în aceşti ultimi 24 de ani să fie din nou campioni. De meritat, l-ar merita cu siguranţă după jocul prestat în acest sezon. Şi sper că-l vor obţine şi vor mai demonstra încă o dată lumii fotbalistice că încă se mai pot câştiga titluri cu inima în dauna uraganelor de bani investiţi forţat de rivali. Există însă şi-un lucru pe care nu trebuie să-l demonstreze – îl ştim cu toţii: cei prezenţi acum 25 de ani pe Hillsborough nu vor fi singuri niciodată. „They’ll never walk alone…”

Gabi Ionica