Logo
My Journal
Blog

Timeline

Blog

De ce doar Bundesliga?

Adesea am fost acuzat că nu sunt patriot. De ce nu vreau să aud de Liga 1? Cum adică să nu ţin cu nici unul din “granzii” din România? De unde până unde, Borussia? M-am născut cumva în Germania să ţin cu o echipă de acolo şi să urmăresc doar campionatul lor?
Iată un set de întrebări pe care le-am “încasat” în ultimii ani. Şi totuşi, ce-are a face patriotismul cu această presupusă obligativitate de a urmări fotbalul românesc şi de a fi suporterul unei echipe “de top” româneşti? Eu consider că n-au nimic în comun. Nu mă dau drept neamţ, ba chiar n-am pus niciodată piciorul în Germania (bineînţeles, plănuiesc s-o fac). Şi nici nu mi-e ruşine să spun că sunt român. O spun chiar cu mândrie. Dar partea interesantă este că tocmai fotbalul românesc, cu tot ceea ce-l înconjoară, m-a “exilat” spre Bundesliga, spre Borussia. Acest fenomen fotbalistic intern, aflat într-o comă profundă şi ţinut în viaţă doar de aparate, şi folosindu-se de concubinajul cu dezinteresul tuturor factorilor de decizie locali-regionali-centrali faţă de viaţia socio-sportivă, mi-a contaminat şi pus la pat, singura echipă românească cu care am ţinut vreodată. Tristeţea este mare. Dar iată, că acea vorbă “în tot răul e şi-un bine” şi-a găsit aplicabilitatea şi la mine. Mi-a dat şansa să descopăr Borussia. Am preluat rapid aici vechile “sarcini” pe care le aveam ca fan al unei echipe – interesul imens pentru tot ce e legat de echipă, trăirea meciurilor la intensitate maximă şi acea sinceră declaraţie de dragoste care stă la baza acestei relaţii în doi – suporter-echipă (după cum bine spunea pe aici un fan). Trecerea la Borussia a adus şi minusuri (imposibilitatea prezenţei pe stadion meci de meci), dar a adus şi multe plusuri, iar cel mai mare ar fi că aici am învăţat ce înseamnă “dragostea adevărată”.
Pe de altă parte, decorul în care Borussia îşi desfăşoară activitatea este unul de vis. Clubul beneficiază de cel mai mare stadion din Germania, care găzduieşte cea mai ridicată medie de spectatori din Europa. Iar despre aceşti fani ai noştri care umplu meci-de-meci stadionul, nu poţi spune decât ce au observat şi alţii: “our fans have their own fans!”.
Bundesliga vine să-i ofere Borussiei un plus de frumuseţe şi savoare. Să fim sinceri, Borussia nu ar mai avea acelaşi farmec în afara Germaniei. Borussia este unul dintre actorii celei mai bune piese de teatru jucate vreodată. Însă pregătirile pentru această piesă au început cu mulţi ani în urmă. Au repetat la nesfârşit, au îmbunătăţit, au renunţat la ceea ce nu mergea. Ajuns aproape de perfecţiune, spectacolul umple acum toate sălile în care este jucat. Are de toate – pasiune, dramatism, dorinţa de autodepăşire. Te face să tresari, să cânţi, să plângi, să ţipi de fericire. La final, părăseşti sala fericit că actorul tău preferat a câştigat lupta, sau, dacă nu, vei fi măcar împlinit că a luptat cu onoare. Nu vei pleca niciodată dezamăgit. Imediat ce-ai ieşit, te pui din nou la rând pentru a-ţi procura biletul pentru spectacolul viitor. Devii dependent de acest spectacol şi, deşi actorii şi staff-ul acestora cunosc acest lucru, nu vor profita de tine. Ei te respectă deoarece ştiu că fără tine, cel care aplaudă şi apreciază munca lor, performanţele lor n-ar mai fi aceleaşi. Ei ştiu să te facă să iubeşti cu adevărat.
Ar fi fost frumos ca antiteza Bundesliga – Liga 1 să se termine cu voluptatea Bundesligii. Dar, ideea de la care am plecat este tocmai stricăciunea de la noi. Şi nu cred că o puteam prezenta mai bine decât făcând comparaţie cu “jucăria” nemţilor.
Aşadar, de ce nu vreau să aud de Liga 1? Pentru că nu merită. E condusă abuziv de hoţi pentru a dezvolta afacerea altor hoţi. Sunt echipe retrogradate, puse apoi să joace baraj şi apoi retrogradate din nou. Stadioanele sunt goale sau nu sunt. Echipele care ne reprezintă în Europa nu au avantajul terenului propriu. Echipele iubite de suporteri au fost desfiinţate iar locul acestora a fost luat de echipe fără nume, fără suporteri, dar cu o locaţie mai bună faţă de miezul problemei. Cea mai iubită echipă este condusă din puşcărie. Toate deciziile sunt luate în defavoarea acelui plătitor de bilet, în defavoarea spectacolului.
De ce nu ţin cu nici unul din “granzii” României? Motivul e acelaşi. La finalul fiecărui meci sunt luate hotărâri de moment. Victoria aduce laude savuroase iar antrenorului i se promite soarta lui Sir Alex. Jucătorii primesc supra-nume, şi încep deja să viseze la un transfer “afară”. Înfrângerea înseamnă demiterea antrenorului sau măcar tăierea unui picior al scaunului pe care stă. Jucătorii sunt batjocoriţi în presă sau trimişi la echipa a 2-a (bineînţeles, la pachet cu aceeaşi batjocură). Patronii sunt antrenori. Dau indicaţii tactice, fac echipa şi legea în vestiar. Scuipă, înjură şi posedă un comportament animalic. Cei 11 din teren joacă doar în ziua de salariu. Dacă li se spune că vor primi bani doar după ce prestează şi ceva muncă, se supără şi pleacă la alt club unde sunt luaţi drept furnicuţe. Foste glorii ale acestui sport îşi duc traiul de pe-o zi pe alta. Cluburile uită imediat de cei care le-au fost loiali şi-şi mai aduc aminte de aceştia doar când apar articole în presă referitoare la boli grave sau decese. Şi atunci, de ce să ţin cu o astfel de mare echipă românească? Şi cred că această întrebare şi-o pun tot mai mulţi suporteri de la noi. Nimeni nu mai merge la stadion. Preferă să stea cu telecomanda-n mână, sau nici măcar. Ideea de echipă locală nu mai există. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar sunt doar cei conduşi din puşcărie şi restul lumii.
Lista “durerilor” din fotbalul nostru poate continua la nesfârşit. Noi însă rămânem cu imaginile adânc întipărite în minte din vremea copilăriei. Stadioane pline la Petroşani, Hunedoara, Craiova, Timişoara, Arad, Satu Mare, Piteşti, Reşiţa şi-n multe alte oraşe mai mari sau mai mici. Conducătorii fotbalului actual spun că problemele din viaţa socială ne-au îndepărtat de fotbal, dar oare de ce în urmă cu mulţi ani aveam echipe “Maxime” sau campioane europene, dar mai ales, echipe cu zeci de mii de suporteri?
Tot ceea ce înconjoară fotbalul românesc e grav bolnav. Dacă ar veni un conducător care să găsească leacul de vindecare, aş fi primul care ar dona bani pentru procurarea medicamentului. Din păcate, nu vine nimeni…
Am avut şi voi avea o oază în care mi-am găsit şi-mi voi găsi întotdeauna liniştea – Florian Pittiş. Am ajuns la finalul unui articol stufos, pe care unii îl vor citi pe sărite sau deloc, în care am refuzat să dau vreun nume, asta deoarece el este singurul om care consider că merită menţionat. Versurile poeziei “Ultima scrisoare”, deşi nescrisă de el, dar cu meritul că a adus la lumină aceste versuri, mă ajută să exprim cel mai bine amintirea clubului românesc pe cale de dispariţie, pe care l-am susţinut o viaţă întreagă:
 
“De-ar fi mocirlă-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglideşte beat de pofte tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.”
Gabi Ionică
 

0 comments