Logo
My Journal
Blog

Timeline

Blog

Povestea unui fan. Povestea mea…

Sunt “miner”. Nu e vorba însă de profesie sau meserie, ci de locul în care m-am născut şi unde am trăit până la 23 de ani, dar mai ales, de echipa cu care am ţinut de-o viaţă – Jiul Petroşani. Probabil că nu e cel mai bun început având în vedere că rivalii noştri eterni sunt şi ei „mineri” (Die Knappen). Ce-i drept, cărbunele nostru din Vale era de o calitate net superioară celui extras din minele din jurul oraşului Gelsenkirchen. Cu alte cuvinte, am plecat din start cu un uşor avantaj. Şi chiar şi primul echipament de joc al Borussiei avea în componenţă un tricou albastru cu dungi albe. Aşa că suntem chit! 🙂 
 
Ca suporter al Jiului nu am avut ocazia să-mi văd echipa prea des pe prima scenă. Totuşi, indiferent de liga în care juca, mergeam la toate meciurile. N-am dat înapoi de la deplasări la Mioveni sau Dej, precum nici la Mătăsari sau Aninoasa. La bine şi la rău! Şi aşa a fost până când nesimţirea patronilor şi bătaia de joc din fotbalul românesc m-a făcut să pun capăt. Momentan, Jiul nu mai există. Mai e ţinută o aşa-zisă echipă de juniori prin judeţeană. E vorba de nişte copii care vin la antrenamente cu echipamentul cumpărat de părinţi şi joacă meciurile din campionat pentru că părinţii acestora fac chetă pentru plata deplasărilor şi a arbitrilor. 
 
Toate acestea m-au făcut ca o vreme să renunţ complet la tot ce era legat de fotbal.A trebuit să găsesc din nou ceva care să mă readucă la viaţă. Mi-am adus atunci aminte (începutul lui 2010) de acel meci încheiat cu golul lui Lars Ricken, un băiat care promitea enorm, dar care n-a mai reuşit să atragă privirile asupra sa cum a reuşit în acea seară. Poate doar la tragerea la sorţi a semifinalelor Champions League de la Nyon. 🙂 
 
 
În 1997 nu eram fan Borussia. Eram doar extaziat că Juventus pierdea. Însă acel traseu până la câştigarea trofeului nu a trecut fără să-şi lase amprenta asupra mea. În orice moment de-atunci şi până astăzi, puteam înşira acei eroi fără să trag aer în piept. Iar acel tricou cu sigla Die Continentale în piept mi-a rămas adânc întipărit în minte. Aşadar, nu mi-a fost foarte greu să găsesc echipa care să mă salveze de indiferenţa pe care o arătam acestui sport. 
 
Acum totul este galben-negru. Vin de la muncă şi caut loc de parcare pentru maşina pe care se regăseşte stema BVB 09. Mă pregătesc să ies cu piciul meu de un anişor afară. Îmi pun unul din tricourile cu Borussia. Dacă e răcoare, îmi iau peste şi un trening. Bineînţeles cu Borussia. Pun lucrurile absolut necesare când ieşi cu copilul afară în rucsacul cu Borussia. Încui uşa cu cheia prinsă la un breloc cu Borussia. Iar după o plimbare la aer, juniorul adoarme ţinând-o în mânuţe pe Emma, mascota Borussiei (întâmplarea face că atunci când s-a născut, în acelaşi salon cu soţia mea era o mămică pe nume Ema). 
 
La fiecare meci sunt în faţa tv-ului sau îl urmăresc pe net. Dacă meciul are cât de cât şi o miză, toată ziua mă gândesc doar la asta. Iar dacă meciul este unul capital (cum ar fi cele din dubla cu Real), fie că vreau sau nu, cu mult timp înainte de meci şi probabil mult timp după, gândul tot acolo mă poartă. Iar după fiecare meci, telefonul sună. Cei apropiaţi mă felicită pentru victorie sau mă încurajează că vor urma şi meciuri mai bune. Şi nu e ca şi cum aş avea vreun merit pentru acea victorie sau vreo vină pentru eşec, dar primesc cu bucurie acele laude sau încurăjări ca şi cum aş avea. Ei ştiu ce înseamnă Borussia pentru mine. Ei ştiu că sunt un adevărat fan. Ei îmi ştiu povestea. Şi acum o ştiţi şi voi…
 
Gabi Ionică
 
Echte Liebe.

0 comments