“Ce Dumnezeului înseamnă Monştri ai Mentalităţii!?” răspunde întrebării pe care i-am adresat-o Jurgen Klopp în stilu-i caracteristic, printr-o răstire scurtă urmată de-o izbucnire în râs. Apoi îşi scarpină barba cea de 10 zile (altă marcă înregistrată) şi îşi ia timpul necesar pentru a răspunde întrebării, ştiind că se adresează unei reviste străine ai cărei cititori ar putea să nu fie atât de familiarizaţi cu istoria recentă a Borussiei. Ne regăsim în holul unui hotel din La Manga, în sudul Spaniei, unde clubul şi-a stabilit tabăra de iarnă pentru a pregăti a doua jumătate a sezonului. 

 

 

Aici totul se obişnuieşte a fi diferit. Foarte diferit. La începutul secolului, Dortmund a emanat mult prea des un soi de blazare deloc simpatică, asociată cu ştrenagrii de pe Wall Street care cred că ei reuşesc pentru că manevrează milioanele altora. La timpul respectiv, Dortmund devenise primul (şi singurul) club din Germania care îşi listase acţiunile pe piaţa de capital. Clubul era implicat de asemenea şi în alte afaceri, precum deschiderea propriei companii de îmbrăcăminte sportivă, în timp ce pe gazon încerca să aibă succes exact aşa cum toţi ceilalţi o faceau – semnând cu mari staruri pentru sume uriaşe de bani şi plătindu-le salarii absurde. Totul a mers oribil de prost şi de la acel dezastru putem spune că atunci a început renaşterea din zilele noastre – mai mult decât jocurile menţionate cu Manchester City, mai mult decât deciziile lui Klopp de a-i ruga pe jucători să depună un efort suplimentar în anumite meciuri pentru ca apoi să-i răsplătească, chiar mai mult decât în momentul în care Klopp a sosit la club – este impetuos necesar să aruncăm o privire în trecut pentru a afla ce s-a întâmplat mai exact şi de ce.

După mulţi ani în care Bundesliga a fost văzută drept un campionat dur şi nestrălucitor, în zilele noastre a devenit evident faptul că fanii fotbalului văd din competiţia internă a Germaniei un loc competitiv, spectaculos şi primitor. Este foarte adevărată şi corectă percepţia lor, dar ceea ce deseori se omite este faptul că structura fotbalului german este complet diferită de cea a fotbalului englez, comparaţiile fiind dificile, sau chiar imposibile. Propriu-zis, când oamenii din cadrul clubului pe care l-am vizitat foloseau cuvântul “verein” (care se traduce prin “club”), ei se refereau la ceva complet diferit faţă de ceea ce un englez înţelege prin acest termen. Cluburile engleze de fotbal au reprezentat afaceri încă din cele mai vechi timpuri. În Germania au fost chiar interzise ca fiind afaceri până la începutul mileniului şi chiar şi acum ele nu sunt chiar nişte companii foarte prospere. În mod tradiţional, cluburile germane au fost asociaţii sportive publice, non-profit, care operau pentru bunul comunităţii pe care acestea o reprezentau.

Tocmai la sfârşitul anilor ’90 li s-a permis departamentelor de fotbal să se transforme în companii limitate, cu o conducere proprie, tocmai pentru a atrage investitorii şi a tine pasul cu tendinţele europene. În orice caz, o regulă spunea că 50%+1 din totalul actiunilor unul club de fotbal trebuiau să rămână în posesia clubului sportiv de care aparţineau. La timpul respectiv această măsură a fost considerată contra-productivă. Cum poţi atrage investitori noi, dacă le interzici accesul de a controla compania în care ei investesc? Dar acum, după un deceniu în care oligarhi ruşi, şeici arabi, antreprenori americani şi oameni de afaceri malaezieni au investit în şi au cumpărat fotbalul englez, această ciudată regulă a devenit brusc atractivă, în timp ce cluburile germane nu pot fi cumpărate sau vândute şi nu pot fi deţinute de un individ sau o companie.

“Dacă privim pe termen lung, este soluţia mai bună”, răspunde Hans-Joachim Watzke în momentul în care îl întrebăm de ce el şi majoritatea dintre colegii săi din Bundesliga sunt atât de vehemenţi în a susţine regula 50+1, chiar dacă aceasta descurajează investiţiile private. “În momentul când ai investitori,  o anumită conduită specifică corporaţiilor se instalează la club. Iar aceasta nu este mentalitatea noastră. Fanul german vrea să aibă sentimentul că face parte dintr-un întreg. În Anglia, fanul este, în principal, un client şi poate trăi cu asta. Dar dacă spui unui suporter german că el nu este decât un simplu client, va vrea să te omoare. El se simte conectat clubului, iar aceasta este posibilă numai cu ajutorul regulii 50+1, deoarece în momentul când lucrurile chiar îţi scapă de sub control, membrii clubului-părinte pot stăpâni situaţia. Bineînţeles că noi conduce departamentul de fotbal şi autonomia acestuia, dar dacă membrii consideră într-o zi că ar trebui să plec, mă pot concedia.”

“De asemenea, ce este rău în a vrea să fi stăpân în propria casă?”, intervine Michael Zorc. “Nu aş vrea să fiu dependent de mofturile unui investitor puternic. Iar faptul că un număr de cluburi engleze sunt încă într-o situaţie financiară mai bună decât noi nu are nimic de a face cu domnul Glazer sau cu anumiţi şeici; totul se explică prin faptul că ei încasează enorm din drepturile de televizare şi din marketingul internaţional.”

Zorc, în vârstă de 50 de ani, a fost născut şi crescut în Dortmund şi a jucat mai multe meciuri pentru Borussia decât orice alt jucător. În 1997, a făcut parte din echipa care a învins pe Juventus în finala Champions League, reuşind să aducă la Dortmund cel mai preţios trofeu. A fost cel mai de preţ moment din istoria clubului, dar într-un fel a fost de asemenea momentul când lucrurile au început să meargă prost. Ajungând în vârf, clubul a încercat prin măsuri disperate să rămână acolo sus, semnând cu mari nume pentru sume uriaşe (cel mai “ieftin” fiind Marcio Amoroso care a costat “doar” 22 de milioane de lire sterline). Când cluburile germane au primit acceptul de a-şi transforma departamentele de fotbal în afaceri, Dortmund a mers până acolo încât s-a listat la bursă în octombrie 2000. Acest fapt a adus clubului foarte mulţi bani, dar aceştia au fost cheltuiţi repede pe transferuri scumpe şi salarii foarte mari, Borussia regăsindu-se într-un final într-un cerc vicios: ai nevoie de o echipă scumpă pentru a fi competitiv şi de succes pe plan european, deoarece numai asta poate garanta suficiente venituri pentru a susţine echipa.

În jurul acelei perioade Watzke a apărut la club, iniţial în organigrama celui sportiv, care deţinea departamentul de fotbal. “Într-un prospect care a fost publicat pentru acţionari în 2000 sau 2001,” spune el, “am văzut că Borussia Dortmund căuta să dezvolte alte afaceri astfel încât acestea să fie independente de succesul sportiv. A fost cel mai mare gunoi pe care l-am citit în viaţa mea. Dacă puţi pe gazon, nu va merge niciodată. De aceea crezul nostru este: totul se rezumă la fotbal.”

Când în cele din urmă echipa începuse “să pută”, visurile măreţe ale Borussiei s-au năruit. Brusc nu mai erau bani si nu se mai puteau plăti datoriile, iar la începutul lui 2005 a fost declarat falimentul clubului, care sub autoritatea sistemului german însemna retrogradarea echipei în liga de amatori. Soarta clubului a fost pur şi simplu în mâinile unui grup de mici investitori care -prin intermediul unui fond de investiţii- au împrumutat clubul cu bani şi au riscat aşteptând până ce vor reuşi să scoată profit. Dacă aceşti mici întreprinzători ar fi pus piciorul în prag şi şi-ar fi cerut banii înapoi, Borussia Dortmund ar fi dispărut.

Efectele psihologice ale acelei tensiuni enorme la care au fost supuşi fanii şi conducerea clubului nu pot fi subestimate. De atunci întreaga politică a clubului s-a schimbat pentru totdeauna. “Există o regulă asupra o tot ceea ce facem”, spune Watzke. “Această regulă este: vrem să avem cel mai mare succes sportiv posibil, dar nu vom mai intra niciodată în datorii pentru a-l obţine.”

Watzke, în vârstă de 53 de ani, vine din Sauerland, o regiune rurală şi deluroasă a Germaniei ai cărei locuitori se spune că ar fi conservatori şi cu picioarele pe Pământ, arţăgoşi şi asprii dar cinstiţi şi oneşti. Mulţi oameni care îl cunosc foarte bine spun că i se potriveşte perfect acest clişeu. Şi s-ar părea că este adevărat – stând la acea masă rotundă alături de FourFourTwo, acesta nu a încercat să fie agreabil (el chiar nu este un tip foarte prietenos) sau să ne linguşească în vreun fel. Dar el, în mod evident, conduce acea încăpere. Iar acest lucru ni-l sugerează şi faptul că omul care stătea între el şi Zorc, directorul de marketing Carsten Cramer, cu greu se făcea auzit. Dacă aceşti trei oameni vor să transmită mesajul conform căruia Borussia nu este o afacere ci doar un bun şi vechi club de fotbal, atunci înseamnă că fac o treabă foarte bună.

Dar aspectul financiar este important. Banii sunt vitali – şi cine ar trebui să ştie asta mai bine decât aceşti oameni, al căror club a învăţat urâta lecţie a falimentului? “În numai 18 luni, am comprimat bugetul nostru de la 57 de milioane de euro, la 24 de milioane” spune Watzke, care a fost adus pentru a salva clubul. “Problema a fost că oamenii încă se gândeau la noi ca la un club de Champions League şi continuau să vină pe puţin 75000 la fiecare meci de pe teren propriu. Dar nu am mai avut o echipă capabilă să le confirme aşteptările. Jucătorii mai în vârstă erau căzuţi mental şi căutau să semneze cu alte cluburi.”

Aceştia au fost ani dificili pentru club şi pentru suportul lui masiv (Mitica tribună, Peluza Sud, găzduieşte 24,500 de oameni, iar aproape toţi detin abonamente acolo. Dortmund are la ora actuală cea mai mare medie de spectatori la meciurile de acasă – 80 645 la fiecare joc – dar chiar şi în cei mai negri ani care urmau crizei din 2005, media spectatorilor nu a scăzut niciodată sub 70 000). Watzke şi Zorc sunt gata să admită faptul că au făcut “câteva mici greşeli cu privire la banca tehnică” – au fost nu mai puţin de 3 antrenori în sezonul 2006/2007. Iar seminţele succesului au fost sădite chiar în acea perioadă.

“Ne-am aşezat şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să aruncăm o privire la situaţia din înainte”, explică Watzke. “Apoi ne-am întrebat: ce aşteptări au oamenii în partea aceasta a ţării, cei din clasa muncitoare din zone Ruhr? Răspunsul a fost că aceştia aşteaptă un efort onest şi faptul ca tu să dai tot ce ai mai bun. Iar acest lucru a stat la baza noii noastre filosofii. Am definit brandul Borussiei ca fiind real şi intens. Fotbalul trebuie să fie intens, în timp ce noi trebuie să fim reali.”

Din acest moment, Borussia a început să se despartă de jucătorii experimentaţi şi plătiţi cu sume mari şi s-a orientat către jucătorii tineri şi talentaţi şi cu foame de succes. Zorc, care a descoperit cei mai mulţi dintre aceşti jucători şi a încheiat înţelegerile, admite că “aceasta a avut şi considerente economice, de asmenea”, atât timp cât cheltuielile au trebuit tăiate în mod drastic.

Dortmund a fost primul club german care a făcut acest lucru la o scară largă, ba chiar a reuşit să-l încurajeze pe selecţionerul de atunci, Jurgen Klinsmann să-şi pună încrederea în jucătorii tineri. Într-un fel, clubul s-a aflat la locul potrivit si la momentul potrivit pentru a beneficia de un alt dezastru, ceva mai vechi. Înfăţişarea sumbră a Germaniei de la Campionatul European din 2000 a condus la o restructurare completă a departamentelor de copii, cu centre noi răsărind peste tot şi cu cluburile forţate să investească sănătos în facilităţile proprii.

Pe de-o parte, aceasta a fost o problemă pentru Dortmund, clubul amânând să îndeplinească aceste condiţii pentru mulţi ani (preferând să cheltuiască bani mulţi pe salarii şi transferuri), lui Watzke dându-i-se un ultimatum – construirea unui complex de antrenament modern sau riscarea retrogradării drept pedeapsă – chiar atunci când banii erau extrem de drămuiţi. Dar pe de altă parte, a fost de bun augur deoarece după ani şi ani de crescut tinere talente, brusc au început să apară puşti promiţători care au făcut pasul la echipa mare exact atunci când echipa avea mai mare nevoie de ei.

În mod normal şi natural, tinereţea nu este o calitate ea însăşi. Dortmund a găsit copii care ar fi putut nu numai să joace bine, dar care, de asemenea, puteau asimila conceptul de Monştri ai Mentalităţii. Acum patru ani, de exemplu, Zorc a decis să semneze cu un mijlocaş de 20 de ani din liga secundă, pe numele lui Kevin Grosskreutz. Era un jucător bun, dar nu super-talentat. Principalele motive care l-au determinat pe Zorc să semneze cu el au fost faptul că era un alergător de cursă lungă şi era extrem de ataşat de club. Grosskreutz, vedeţi voi, a fost născut în Dortmund, obişnuia să joace la echipele de tineret ale clubului şi era abonat chiar în celebra Peluză Sud. De aceea a fost perfect pentru noua Borussia. “A avea jucători tineri, îţi extinde limita de încredere”, spune Watzke cu un zâmbet în coltul gurii. “Dar nu cu băncile, ca pe vremuri. Cu suporterii! În 2009, media de vârstă a echipei era de 22 de ani. Dacă aceşti jucători fac greşeli, fanii îi vor ierta.”

Toată această discuţie cu privire la ceea ce fanii doresc nu este doar de dragul conversaţiei – nu la Dortmund, nu în Germania în general. Din nou, multe dintre lucrurile pe care le-ai fi putut auzi sunt adevărate. Da, îţi poţi urmări echipa din tribune cu o bere în mână; da, biletele sunt ieftine, iar atmosfera excelentă; da, rezumatele meciurilor se văd la televiziunea publică la o oră după ce meciurile de sâmbătă s-au încheiat. Dar aceste lucruri nu se întâmplă datorită bunăvoinţei cluburilor sau asociaţilor. Ele încă există datorită faptului că suporterii au luptat pentru ele.

Poate fi o caracteristică teutonică, dar cumva fanii germani au acel instinct al organizării de unii singuri şi de a creea grupuri de presiune. De exemplu, în timp ce revista noastră a fost în Dortmund, fanii au protestat împotriva noilor măsuri de siguranţă de pe stadioane, rămânând tăcuţi primele 12 minute şi 12 secunde ale meciurilor. Iar asta s-a întâmplat pe toate stadioanele din ţară. Acest spectacol te face să înţelegi de ce Borussia nu are decât un singur ofiţer de legătură cu suporterii, ci nu mai puţin de cinci.

Este o problemă sensibilă, în special pentru un club care se autoproclamă intens şi real, faptul cum se câştigă banii. Probabil din această cauză Cramer, directorul de marketing, este atât de tăcut în discuţia noastră. “Noi suntem doar o problemă de ordin secundar aici”, spune el la un moment dat, făcând referire la oamenii de vânzări. “Acesta este un club de fotbal, iar domnii prezenţi aici vă explică asta”, adaugă el, arătând înspre Watzke şi Zorc.

Totuşi, în felul său, Cramer este la fel de important precum ceilalţi doi. El a venit cu motto-ul care acum împodobeşte totul legat de club – “Echte Liebe”, “Dragoste adevărată” – şi a fost foarte încântat de ideea ca revista noastră să construiască profilul Borussiei, fiind conştient de faptul că este o uriaşă piaţă în aşteptare ce urmează a fi exploatată şi că sunt multe lucruri cu privire la acest club care fac din Dortmund un subiect foarte atractiv pentru o audienţă străină, în general dezgustată de fotbalul modern.

“Am luat nişte decizii fundamentale cu privire la unele lucruri pe care le considerăm ca făcând parte din cultura fotbalului nostru”, spune Watzke. “Ne lipsim de 4,5-5 milioane de euro anual din cauza peluzei (care nu are scaune), dar este parte din ceea ce suntem noi. Am decis ca întotdeauna să jucăm în galben şi negru (al doilea echipament are aceleaşi culori). Am decis să nu izolăm echipa de lume, aşadar antrenamentele sunt deschise publicului. Şi chiar dacă domnul Cramer a avut altă părere, am decis să nu deschidem un fan-shop în complexul de antrenament.”

Ziua ce a urmat aceste întâlniri, am avut ocazia să conversăm cu Sebastian Kehl, căpitanul echipei, la baza de pregătire pe care Borussia a fost obligată să o construiască, după cum aţi citit, chiar dacă traversa serioase probleme financiare. Până spre sfârşitul anilor ’90, zona care acoperă 180 000 de metri pătraţi, a fost folosită de Armata Britanică. Aici sunt în prezent 6 terenuri de dimensiuni reale şi două mai mici, pe care toate echipele clubului se antrenează, de la juniorii de sub 9 ani, pâna la echipa care face furori prin Champions League (“Vrem ca micuţii să îşi poată urmări idolii” spune Watzke, “pentru că asta este ceea ce ‘real’ înseamnă.”). De asemenea, aici mai sunt două clădiri de mari dimensiuni şi o anexă. Aici este locul unde FourFourTwo l-a întâlnit pe capitanul Sebastien Kehl, pentru că aici se află Footbonaut-ul.

Footbonaut-ul este o unealtă de antrenament inventată de o minte creativă din Berlin în urmă cu cinci ani. Dortmund este primul club din lume care îl foloseşte cu regularitate. Arată precum camerele acelea ultra-sofisticate din filmele SF, dar de fapt este o foarte sofisticată maşinărie de trimis baloane – trebuie să prinzi cât mai rapid o minge care vine spre tine şi să o plasezi apoi într-un loc anume. Partea grea este aceea că tu nu ştii de unde vine mingea şi nu ştii unde trebuie să o plasezi până în ultimul moment.

Ne-am dat întâlnire cu Sebastian chiar în camera maşinăriei cu pricina. Cine altul poate răspunde mai bine întrbărilor legate de trecut şi prezent dacă nu omul care se află de 12 ani la club şi care a trăit deopotrivă şi vremurile rele şi pe cele bune? “Am avut în minte o idee clară a unde anume vrem să ajungem” spune el, “şi toată lumea s-a unit, de la fani la sponsori. Apoi Klopp a pus această nouă filosofie în practică cu mulţi jucători tineri si talentaţi, care s-au dezvoltat fantastic”.

“Mulţumită lui Klopp, am învăţat un nou mod de a juca fotbalul”, spune Kehl. “Eu întotdeauna am fost cunoscut drept un jucător care acoperă mult teren şi care se apără agresiv, aşadar cred că sistemul actual se pliază pe calităţile mele.” Poate că întrebarea care ar fi trebuit să i-o punem nu este de ce nu a fost lăsat să plece, ci de ce a ales să rămână. “Mă simt acasă aici”, explică el. “De-a lungul timpului, clubul a devenit foarte apropiat inimii mele şi mi-a oferit multe. Emoţie, onestitate – ei aşa trăiesc aici. Când clubul a avut probleme, m-am simţit obligat să ofer ceva înapoi.” Iar apoi continuă cu un răspuns neaşteptat când este întrebat ce gândeşte când vede toate lucrurile astea în jurul lui. “Sunt fericit că am fost recompensat pentru acestea”, spune Sebastian. “În sport sunt multe suişuri şi coborâşuri, dar cred că ceea ce am experimentat aici într-o scurtă perioadă de timp este neobişnuit. Din acest motiv este extraordinar faptul că avem succes acum. Mă face mândru.”

Omul care a făcut toate acestea să se întâmple, care are responsabilitatea cea mai mare pentru acest succes, a fost un mijlocaş defensiv cu mult mai mult creier şi angajament decât talent, care a jucat 325 de meciuri în liga a doua pentru un club mic, numit FSV Mainz. În 2001, când avea numai 33 de ani, a fost promovat din teren pe banca tehnică, fiind numit antrenor. De-a lungul următoarelor şapte sezoane, nu numai că a promovat clubul în Bundesliga pentru prima dată în istorie, dar a reuşit să păstreze echipa unită de-a lungul a trei ani.

“Motivul pentru care am decis să semnăm cu Jurgen Klopp a fost chiar echipa pe care a creat-o la Mainz”, spune Watzke. “Nu erau Real Madrid, dar erau niste adversari foarte incomozi. Aveau un plan, un enorm avânt şi întotdeauna părea că au mai mulţi jucători pe gazon decât ai tu. Am simţit faptul că omul care a reuşit să creeze toate acestea acolo, ar fi putut face acelaşi lucru şi la noi.”

În vara lui 2008 Dortmund a semnat cu Klopp, al cărui contract cu Mainz expirase şi care era în căutarea unei noi provocări la un club mai mare. Watzke a spus că a ştiut că a facut alegerea potrivită cu Jurgen încă din prima zi în care acesta a venit la muncă. În timpul conferinţei de presă de prezentare, antrenorul a spus că nu poate promite titluri, dar poate promite ceva ce el a numit “un fotbal total” (“full-throttle football”). Apoi a spus jurnaliştilor faptul că “dacă meciurile vor începe să devină plictisitoare, ele îşi pierd dreptul de a exista” – iar Dortmund-ul nici că s-a mai uitat înapoi.

Este adevărat, nu există nici măcar un joc în cei patru ani şi jumătate care Borussia să fi lăsat impresia că jucătorii nu au dat totul pe teren. Să spui că Jurgen este venerat, iar jucătorii sunt extrem de populari în Dortmund este mult prea puţin. Vorbim despre  Echte Liebe aici, despre ceea ce s-a încununat cu un titlu total neaşteptat dar pe deplin meritat în 2011 şi cu prima dublă campionat-cupă din istoria clubului, un an mai târziu. Şi chiar dacă pe plan domestic Borussia a cedat locul lui Bayern în acest sezon, echipa continuă să fie din ce în ce mai bună, în special în Europa, acolo unde a reuşit să surprindă întregul continent cu evoluţiile sale.

“Să fiu sincer, am fost şi noi la rândul nostru puţin surprinşi de faptul că oamenii sunt atât de miraţi de evoluţii noastre”, spune Zorc. “Bineînţeles că nu ne-am fi aşteptat niciodată să câştigăm acea grupă extrem de dură într-un mod atât de convingător. Dar am învăţat multe din sezonul trecut, când nu am reuşit să ne descurcăm prea bine în Europa. Şi am ştiut că problema nu are nimic de a face cu lipsa calităţii, deoarece câştigasem nu mai puţin de cinci confruntări consecutive cu Bayern Munchen, care au fost suficient de buni încât să joace finala Champions League. Aşadar am fost convinşi că face parte dintre cele mai bune 10-15 echipe ale Europei.”

Întrebaţi care a fost problema în primul an, Watzke şi Zorc au răspuns unanim şi au pus totul pe lipsa experienţei şi pe faptul că tânăra echipă a trebuit să adopte un cu totul alt mecanism de a pune problema. Atacantul Lewandowski spune: “Nu am mai făcut atât de multe greşeli pe câte am făcut anul trecut.” Reus spune: “Acest sezon nu ne-am mai creat atât de multe oportunităţi precum anul trecut, dar am reuşit să le fructificăm mult mai eficient. Aşa se câştigă meciurile.”

Omul care ar trebui să răspundă cel mai bine acestei întrebări îşi scarpină barba şi se face comod în comfortabilul fotoliu din holul hotelului şi spune: “Pressingul nostru defensiv s-a îmbunătăţit. Suntem acum mai direcţi şi mai precişi, chiar dacă suntem nevoiţi să ne apărăm în propria jumătate. Aceasta obişnuia să ne dea bătăi de cap în trecut, când întotdeauna încercam să atacăm devreme, sus în terenul advers. Dar asta nu este întotdeauna posibil împotriva unui adversar puternic, aşadar trebuie să ştii cum să te aperi în propria jumătate şi apoi să foloseşti spaţiul din faţa ta.”

Klopp continuă să explice faptul că echipa sa a învăţat această alternativă nu atât în Europa, cât în meciurile din Germania, împotriva lui Bayern. “Este acel gen de meci care a reuşit să ne ajute să ne transformăm într-o echipă de top şi să ne ajute în Liga Campionilor.” În alte cuvinte, tinerii jucători ai Borussiei au reuşit să alerge mai mult decât adversarul şi să şi joace inteligent de asemenea.

Nimeni nu ar trebui să subestimeze ambiţia şi puterea clubului. În vară, Dortmund a plătit mai mult de 17 milioane de euro pentru a-l aduce înapoi pe Reus, cel care părăsise clubul în 2006. A fost cel mai mare transfer al clubului din 2002 încoace şi a semnalat nu numai faptul că sănătatea financiară a clubului este într-o stare mult mai bună acum, dar si că Borussia intentionează să ţintească sus. Watzke spune: “Ţinta noastră este aceea ca fotbalul german să nu mai aibă unul, ci doi pioni importanţi până în anul 2020, al doilea fiind galben-negru, bineînţeles.”

Jucătorii sunt foarte conştienţi de asta; ei cunosc faptul că se află la un club care se află pe o pantă ascendentă. “Clubul chiar a reuşit să se transforme de când a fost pe marginea prăpastiei în urmă cu câţiva ani”, spune Reus, “şi nu am ajuns încă la capătul drumului. Multe sunt posibile. Acum că marile cluburi din străinătate nu mai pot investi atât de mult pe cât obişnuiau să o facă, ochii vor fi aţintiţi din ce în ce mai mult pe fotbalul german. Din ce în ce mai mulţi jucători de top vor veni în Germania deoarece cluburile de aici şi-au păstrat ordine în contabilitatea clubului.”

Această prognoză o auzim peste tot în zilele noastre. Experţii în sport business, precum francezul Emmanuel Hembert, care lucrează pentru AT Kearney, prevede un major salt pentru Bundesliga pe scena europeană, în special odată ce conceptul UEFA de Fair-Play financiar va fi aplicat. După cum Zorc le-a dezvăluit reporterilor revistei, brusc a început să primească telefoane de la agenţi spanioli şi italieni care încearcă să-şi plaseze clienţii la cluburile germane, care, în cuvintele lui Zorc, nu erau considerate destul de şic cu ceva ani în urmă. Din aceste considerente Borussia nu se teme că ar putea să-şi piardă cei mai buni jucători. Lewandowski este probabil următoarea mutare în Anglia, este adevărat, dar mulţi din echipă au semnat cu clubul contracte pe perioade mari şi îşi doresc foarte mult să joace sub comanda lui Klopp. Dar dacă Jurgen pleacă? “Excludem această posibilitate până în 2016”, spune direct Zorc, în timp ce Watzke oferă un răspuns neobişnuit: “Ne-am promis unul altuia să vedem această treabă cum se dezvoltă. Ştiu că asta este o chestiune rară în fotbal, dar la noi aşa merg lucrurile.”

Omul care i-a promis acest lucru lui Watzke se ridică din fotoliul său comfortabil şi părăseşte holul hotelului din La Manga. Nu să se pregătească de culcare, totuşi. Încă mai are de participat la o şedinţă foto pentru FourFourTwo. Cu multă bucurie el urmăreşte barbaţii, pe care el îi strigă “băieţi”, cum fotografiază, le strigă încurajări şi le oferă instrucţiuni despre cum să stea “pentru a da bine”. Este asistentul fotografului. Apoi este rugat să păşească în faţa camerei şi să pozeze ca şi cum ar arăta ceva la distanţă. “Ar fi excelent dacă aţi striga ceva”, îi sugerează fotograful. “Doar pentru a face fotografia mai realistă. Chiar nu contează care este cuvântul care îţi trece prima dată prin minte.” Klopp îşi ia poziţia corespunzătoare ridicând braţul, arată cu degetul şi apoi strigă… “LAUF!!”.